1. Premise
Lupta pentru dominatie si sfere de influenta in regiunea dintre Mediterana si marele Golf al petrolului a inceput inca de acum doua secole, cand teritoriile respective apartineau Imperiului Otoman. Prin pozitia sa strategica deosebita, facand legatura intre trei continente, Orientul Mijlociu a suscitat permanent interesul marilor imperii ale timpului, fiecare dintre acestea cautand sa se interfereze si sa acapareze cat mai mult spatiu in regiune, odata cu destramarea asteptata a Imperiului Otoman.
Rezultatul primului razboi mondial a dat castig de cauza Marii Britanii si Frantei, care au preluat mostenirea otomana sub forma “mandatului” si a “protectoratelor” asupra celei mai mari parti din regiune, ignorand complet aspiratiile de libertate si independenta ale popoarelor ce traiau in aceasta parte a lumii. Imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, Franta a disparut de pe scena Orientului Mijlociu, iar pozitiile Marii Britanii s-au diminuat continuu, harta politica a regiunii fiind definitivata o data cu dobandirea independentei de stat de catre toate tarile din aceasta zona. Dar interferentele straine, lupta pentru sfere de influente n-au incetat, pe scena Orientului Mijlociu facandu-si aparitia noi pretendenti la dominatie, in primul rand, Statele Unite: diplomatia americana s-a straduit, cu perseverenta, sa impuna interesele S.U.A. in detrimentul fostelor puteri coloniale ce stapanisera, mai inainte, regiunea.
Interesul pentru Orientul Mijlociu, datorat pozitiei sale strategice, a fost dublat, in ultima jumatate a veacului trecut, de revarsarea petroliera ce a determinat ca aceasta regiune sa devina prima exportatoare din lume a “aurului negru”.
In ceea ce priveste poporul evreu, procesul emigrarii evreiesti din Europa spre Palestina a fost deschis abia in ultimele decenii ale secolului al XIX – lea, cand un pumn de imigranti, veniti din teritoriile apusene ale Imperiului Tarist, intemeiasera cateva asezari agricole, ce vor fi sprijinite pentru a putea supravietui de un filantrop evreu, baronul britanic Edmond de Rotschild.
Timp de aproape doua mii de ani comunitatea evreiasca din Palestina (provincia biblica, faramitata in patru sute de ani de stapanire otomana in trei diviziuni administrative ale imperiului: Damasc, Beirut si Ierusalim) fusese extrem de putin numeroasa. La inceputul secolului al XIX – lea, cand pe intinsul Imperiu Otoman traiau sute de mii de evrei, comunitatea israeliana din Palestina, concentrata in patru “orase sfinte” – Ierusalim, Safed, Tiberia si Hebron – nu depasea 10.000 de suflete, reprezentand circa trei la suta din totalul populatiei. Putinii evrei ce s-au stabilit acolo, in secolele XVIII si XIX, completand vechea comunitate, erau credinciosi manati spre “Eretz Israel” (tara lui Israel) de considerente strict religioase. Intreaga comunitate traia, pe atunci, din daniile anuale ale coreligionarilor din Europa, asa-numita “Haluka” (distribuire) si majoritatea lor covarsitoare se consacra studiului traditiilor teologice iudaice.
Diaspora evreiasca dainuia dinaintea erei noastre. Cand Cyrus al II –lea, fondatorul Imperiului Persan, a cucerit Babilonul in anul 586 i.e.n. si a autorizat pe evreii dusi in robie pe malurile Eufratului – de Nabucodonosor al II – lea cu o jumatate de veac in urma – sa revina in Ierusalim, doar 50.000 din cateva sute de mii au luat drumul reantoarcerii. Colonia ebraica din Mesopotamia va ramane aproape 2500 de ani ca unul din principalele centre religioase si culturale ale evreilor din intreaga lume, bucurandu-se de respect si privilegii, indeosebi in secolele Califatului arab de la Bagdad.
Dupa ce Alexandru Macedon a doborat puterea persana si intreg Orientul Mijlociu s-a elenizat, evreii din Palestina si din regiunile invecinate au intrat definitiv pe orbita europeana, raspandindu-se in diverse centre antice ale batranului continent si in provinciile din Africa si Asia stapanite de urmasii marelui rege.
Primul val al imigrarii moderne in Palestina dintre anii 1881 – 1903 era format, in general, din tineri idealisti apartinand proaspetei miscari nationaliste “Hoveve Sion” (Adoratorii Sionului), care isi luase numele de la colina Sion din Ierusalim, aceasta constituind simbolul vechii capitale biblice. In 1882, Leo Pinsker, un medic din Odessa, a publict o brosura intitulata “Autoemanciparea”, in care sugera crearea unui “camin national” evreiesc, de preferinta in Palestina, ca singur mijloc de a ridica demnitatea nationala a evreilor din Diaspora. Cam in acelasi timp, cativa studenti si alte persoane tinere care formasera o asociatie numita “Bilu” – dupa initialele in ebraica ale versetului biblic: “Casa lui Iacob, ridica-te si umbla” – se imbarcau pentru Jaffa, in scopul intemeierii unor colonii pe pamantul Palestinei. Odata ajunsi acolo, au fondat cateva asezari pe campia de coasta. Dar, curand, conditiile vitrege de viata anuntau pericolul unui apropiat esec total, de la care aceste prime colonii de munca vor fi salvate, in extremis, de ajutorul generos al baronului Edmond de Rotschild, personalitate financiara de anvergura pe plan european si mondial. Datorita sprijinului sau banesc, substantial si constant, cele cateva asezari evreiesti infiintate la inceputul deceniului al noualea al secolului XIX au reusit sa supravietuiasca, punand astfel bazele colonizarii moderne a Palestinei. In deceniile urmatoare, miscarea sionista cu caracter politico – national, organizandu-se si consolidandu-se, va prelua treptat in mainile sale problema imigrarii in Palestina, a formarii unui nucleu statornic evreiesc pe pamantul radacinilor biblice ale iudaismului.
Spre sfarsitul secolului al XIX – lea, Theodor Herzl, corespondentul la Paris al ziarului vienez “Neue Freie Presse”, impresionat de rabufnirile antisemite ce se faceau simtite in Europa occidentala si in mod deosbit in Franta, unde spiritele fusesera tulburate de “afacerea Dreyfus”, a scris, intr-o stare de mare exaltare brosura intitulata “Judenstaat” (statul evreu), care va deveni indrumarul ideologic al sionismului. Herzl a fost primul care a lansat miscarea politica sionista mondiala al carui obiectiv era “ asigurarea unui camin poporului evreu, in Palestina, garantat de dreptul public”, asa cum va fi el definit, ulterior, la primul congres ce se va tine in anul 1897, in orasul elvetian Basel.
Desfasurand o activitate intensa ziaristul vienez isi va gasi, in scurt timp, numerosi adepti, dar va starni si destule adversitati. Evreii bogati, in cea mai mare parte asimilati in tarile unde traiau, il considerau un vizionar utopic care tulbura degeaba constiintele. Ei respingeau ideea “caminului national” si speranta reantoarcerii in Palestina. La cealalta extrema, ultrareligiosii considerau ca numai Dumnezeu trebuie sa hotarasca reantoarcerea evreilor pe “pamantul fagaduintei”, atunci cand va vrea El, si in nici un caz nu trebuie sa I se forteze mana.
Dupa primul congres de la Basel, Herzl, ales in fruntea organizatiei sioniste mondiale, a intreprins un amplu turneu de contacte si convorbiri in vederea indeplinirii telului propus, obtinand audiente la toti potentatii Europei, de la Papa la Kaiserul german, fiind, pana la urma, primit oficial si de Sultanul otoman. Negocierile cu acesta nu au ajuns la rezultate concrete, tinand seama si de faptul ca pe teritoriul Imperiului Otoman traia un mare numar de evrei care nu se gandise niciodata sa se stabileasca in Palestina si nu dadeau vreun semn, nici acum, ca ar dori sa faca acest lucru. Atunci guvernul britanic va propune miscarii sioniste, in 1903, pentru intemeierea “caminului national”, o fasie de teren pe coasta mediteraneeana a Peninsulei Sinai, care de drept apartinea Egiptului, sau un teritoriu larg in Africa Orientala Engleza, in Uganda.
Dar optiunea congreselor sioniste va ramane ferma asupra Palestinei, motivatia lor de ordin mistico-sentimental fundamentandu-se pe existenta, pe aceste meleaguri, cu 3000 de ani in urma, a unui stat evreiesc, la Ierusalim, imaginea sa fiind pastrata peste veacuri si milenii ca simbolul national-religios al evreilor stabiliti, intre timp, in diverse colturi ale lumii.
Rezultatul primului razboi mondial a dat castig de cauza Marii Britanii si Frantei, care au preluat mostenirea otomana sub forma “mandatului” si a “protectoratelor” asupra celei mai mari parti din regiune, ignorand complet aspiratiile de libertate si independenta ale popoarelor ce traiau in aceasta parte a lumii. Imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, Franta a disparut de pe scena Orientului Mijlociu, iar pozitiile Marii Britanii s-au diminuat continuu, harta politica a regiunii fiind definitivata o data cu dobandirea independentei de stat de catre toate tarile din aceasta zona. Dar interferentele straine, lupta pentru sfere de influente n-au incetat, pe scena Orientului Mijlociu facandu-si aparitia noi pretendenti la dominatie, in primul rand, Statele Unite: diplomatia americana s-a straduit, cu perseverenta, sa impuna interesele S.U.A. in detrimentul fostelor puteri coloniale ce stapanisera, mai inainte, regiunea.
Interesul pentru Orientul Mijlociu, datorat pozitiei sale strategice, a fost dublat, in ultima jumatate a veacului trecut, de revarsarea petroliera ce a determinat ca aceasta regiune sa devina prima exportatoare din lume a “aurului negru”.
In ceea ce priveste poporul evreu, procesul emigrarii evreiesti din Europa spre Palestina a fost deschis abia in ultimele decenii ale secolului al XIX – lea, cand un pumn de imigranti, veniti din teritoriile apusene ale Imperiului Tarist, intemeiasera cateva asezari agricole, ce vor fi sprijinite pentru a putea supravietui de un filantrop evreu, baronul britanic Edmond de Rotschild.
Timp de aproape doua mii de ani comunitatea evreiasca din Palestina (provincia biblica, faramitata in patru sute de ani de stapanire otomana in trei diviziuni administrative ale imperiului: Damasc, Beirut si Ierusalim) fusese extrem de putin numeroasa. La inceputul secolului al XIX – lea, cand pe intinsul Imperiu Otoman traiau sute de mii de evrei, comunitatea israeliana din Palestina, concentrata in patru “orase sfinte” – Ierusalim, Safed, Tiberia si Hebron – nu depasea 10.000 de suflete, reprezentand circa trei la suta din totalul populatiei. Putinii evrei ce s-au stabilit acolo, in secolele XVIII si XIX, completand vechea comunitate, erau credinciosi manati spre “Eretz Israel” (tara lui Israel) de considerente strict religioase. Intreaga comunitate traia, pe atunci, din daniile anuale ale coreligionarilor din Europa, asa-numita “Haluka” (distribuire) si majoritatea lor covarsitoare se consacra studiului traditiilor teologice iudaice.
Diaspora evreiasca dainuia dinaintea erei noastre. Cand Cyrus al II –lea, fondatorul Imperiului Persan, a cucerit Babilonul in anul 586 i.e.n. si a autorizat pe evreii dusi in robie pe malurile Eufratului – de Nabucodonosor al II – lea cu o jumatate de veac in urma – sa revina in Ierusalim, doar 50.000 din cateva sute de mii au luat drumul reantoarcerii. Colonia ebraica din Mesopotamia va ramane aproape 2500 de ani ca unul din principalele centre religioase si culturale ale evreilor din intreaga lume, bucurandu-se de respect si privilegii, indeosebi in secolele Califatului arab de la Bagdad.
Dupa ce Alexandru Macedon a doborat puterea persana si intreg Orientul Mijlociu s-a elenizat, evreii din Palestina si din regiunile invecinate au intrat definitiv pe orbita europeana, raspandindu-se in diverse centre antice ale batranului continent si in provinciile din Africa si Asia stapanite de urmasii marelui rege.
Primul val al imigrarii moderne in Palestina dintre anii 1881 – 1903 era format, in general, din tineri idealisti apartinand proaspetei miscari nationaliste “Hoveve Sion” (Adoratorii Sionului), care isi luase numele de la colina Sion din Ierusalim, aceasta constituind simbolul vechii capitale biblice. In 1882, Leo Pinsker, un medic din Odessa, a publict o brosura intitulata “Autoemanciparea”, in care sugera crearea unui “camin national” evreiesc, de preferinta in Palestina, ca singur mijloc de a ridica demnitatea nationala a evreilor din Diaspora. Cam in acelasi timp, cativa studenti si alte persoane tinere care formasera o asociatie numita “Bilu” – dupa initialele in ebraica ale versetului biblic: “Casa lui Iacob, ridica-te si umbla” – se imbarcau pentru Jaffa, in scopul intemeierii unor colonii pe pamantul Palestinei. Odata ajunsi acolo, au fondat cateva asezari pe campia de coasta. Dar, curand, conditiile vitrege de viata anuntau pericolul unui apropiat esec total, de la care aceste prime colonii de munca vor fi salvate, in extremis, de ajutorul generos al baronului Edmond de Rotschild, personalitate financiara de anvergura pe plan european si mondial. Datorita sprijinului sau banesc, substantial si constant, cele cateva asezari evreiesti infiintate la inceputul deceniului al noualea al secolului XIX au reusit sa supravietuiasca, punand astfel bazele colonizarii moderne a Palestinei. In deceniile urmatoare, miscarea sionista cu caracter politico – national, organizandu-se si consolidandu-se, va prelua treptat in mainile sale problema imigrarii in Palestina, a formarii unui nucleu statornic evreiesc pe pamantul radacinilor biblice ale iudaismului.
Spre sfarsitul secolului al XIX – lea, Theodor Herzl, corespondentul la Paris al ziarului vienez “Neue Freie Presse”, impresionat de rabufnirile antisemite ce se faceau simtite in Europa occidentala si in mod deosbit in Franta, unde spiritele fusesera tulburate de “afacerea Dreyfus”, a scris, intr-o stare de mare exaltare brosura intitulata “Judenstaat” (statul evreu), care va deveni indrumarul ideologic al sionismului. Herzl a fost primul care a lansat miscarea politica sionista mondiala al carui obiectiv era “ asigurarea unui camin poporului evreu, in Palestina, garantat de dreptul public”, asa cum va fi el definit, ulterior, la primul congres ce se va tine in anul 1897, in orasul elvetian Basel.
Desfasurand o activitate intensa ziaristul vienez isi va gasi, in scurt timp, numerosi adepti, dar va starni si destule adversitati. Evreii bogati, in cea mai mare parte asimilati in tarile unde traiau, il considerau un vizionar utopic care tulbura degeaba constiintele. Ei respingeau ideea “caminului national” si speranta reantoarcerii in Palestina. La cealalta extrema, ultrareligiosii considerau ca numai Dumnezeu trebuie sa hotarasca reantoarcerea evreilor pe “pamantul fagaduintei”, atunci cand va vrea El, si in nici un caz nu trebuie sa I se forteze mana.
Dupa primul congres de la Basel, Herzl, ales in fruntea organizatiei sioniste mondiale, a intreprins un amplu turneu de contacte si convorbiri in vederea indeplinirii telului propus, obtinand audiente la toti potentatii Europei, de la Papa la Kaiserul german, fiind, pana la urma, primit oficial si de Sultanul otoman. Negocierile cu acesta nu au ajuns la rezultate concrete, tinand seama si de faptul ca pe teritoriul Imperiului Otoman traia un mare numar de evrei care nu se gandise niciodata sa se stabileasca in Palestina si nu dadeau vreun semn, nici acum, ca ar dori sa faca acest lucru. Atunci guvernul britanic va propune miscarii sioniste, in 1903, pentru intemeierea “caminului national”, o fasie de teren pe coasta mediteraneeana a Peninsulei Sinai, care de drept apartinea Egiptului, sau un teritoriu larg in Africa Orientala Engleza, in Uganda.
Dar optiunea congreselor sioniste va ramane ferma asupra Palestinei, motivatia lor de ordin mistico-sentimental fundamentandu-se pe existenta, pe aceste meleaguri, cu 3000 de ani in urma, a unui stat evreiesc, la Ierusalim, imaginea sa fiind pastrata peste veacuri si milenii ca simbolul national-religios al evreilor stabiliti, intre timp, in diverse colturi ale lumii.
2. Batalia Palestinei
Intre anii 1904 si 1914, sub impulsul miscarii sioniste mondiale, un nou val de imigranti, estimat la un total de circa 35.000 de oameni, originari in covarsitoarea lor majorirate din teritoriile rasaritene ale Imperiului Tarist, debarca in Palestina. Statisticile arata ca din cele doua milioane de evrei ce au emigrat din Rusia pana la inceputul primului razboi mondial doar 60.000 au ajuns in Palestina intre anii 1881 si 1914. Datorita greutatilor de ordin economic si climatic cu care erau confruntati noii veniti, acestia, in majoritatea lor, paraseau Palestina cu primul vapor, indreptandu-se spre zari mai prielnice. Ramaneau in general tineri idealisti, inflacarati de ideea construirii prin munca manuala a unui “camin national” si care – in ciuda faptului ca nu se pricepeau la agricultura, iar cei mai multi dintre ei nu erau deprinsi cu eforturi fizice- intemeiau noi colonii, in conditii extrem de vitrege. Ei erau sprijiniti de miscarea sionista mondiala care infiintase, intre timp, Banca Coloniala Evreiasca si Fondul National Evreiesc pentru a achizitiona terenuri in Palestina, necesare statornicirii de asezari ale pionierilor idealisti. Aceste terenuri vor fi cumparate, de regula, de la marii latifundiari ce traiau in diverse orase ale Imperiului Otoman si care acaparasera, prin frauda sau forta, pamanturile muncite din mosi-stramosi de populatia araba autohtona.
Cu toate greutatile intampinate de primii colonisti, imigrarea sprijinita politic si material de organizatia mondiala sionista a continuat, o parte din ultimul val sosit in anii dinaintea declansarii primului razboi mondial stabilindu-se in mai multe zone agricole ale tarii.
Cu sprijinul banesc al Diasporei, in 1909 a fost pusa piatra de temelie a primului oras pur evreiesc din Palestina, la marginea vechiului port arab Jaffa. Cladit la tarmul marii, cu forta de munca evreiasca dar si araba, pe un teren acoperit de nisip, noul oras purtand numele de Tel Aviv (“Colina primaverii” – in traducere din ebraica) se va extinde treptat, devenind, cu timpul, cea mai moderna asezare urbana din Palestina.
In aceeasi perioada va lua fiinta primul kibbutz (Degania, in Galileea) – o noua forma de asezare agricola, specifica colonizarii ulterioare evreiesti, in care proprietatea era colectiva iar munca se facea in comun, repartitia bunurilor produse facandu-se pe baze egalitare, in conditiile vietii de pionierat. Kibbutz-urile aveau sa se transforme, in decursul timpului, in principalele puncte de sprijin ale luptei politice si militare pentru statornicirea “caminului national” prin crearea statului evreiesc independent. In acelasi timp, ebraica moderna (ivrit), recent creata pe vechiul fond biblic, incepea sa fie tot mai folosita de populatia evreiasca din Palestina, in pofida opozitiei grupurilor ultrareligioase care se opuneau utilizarii limbii ebraice in afara scopurilor de cult.
Pana la destramarea Imperiului Otoman, comunitatea evreiasca din Palestina va continua sa constituie totusi o minoritate neansemnata, primul razboi mondial imputinand-o si mai mult , prin expulzarile in masa ordonate de autoritatile de la Istanbul impotriva acelora ce pastrau cetatenia tarilor de origine – cum era cazul majoritatii evreilor imigrati din Europa – aflate in stare de beligeranta cu statul turcesc. Din cei 85.000 de evrei ce traiau in 1914 in Palestina, nu vor mai fi, patru ani mai tarziu, in momentul ocuparii complete a tarii de armata britanica, decat 56.000, la o populatie totala de 700.000 de locuitori.
Insa, prin Declaratia Balfour din noiembrie 1917, britanicii au incurajat politica imigrarii in Palestina, ceea ce va face ca, in decurs de un deceniu, populatia evreiasca sa creasca cu circa 100.000, noii veniti creand in aceasta perioada o comunitate puternica, inmultind si dezvoltand asezarile proprii. Dornici sa isi asigure sprijinul evreilor din intrega lume, in conditiile primului razboi mondial, englezii se preocupau, in mod special, de castigarea simpatiei celor din Rusia si din Statele Unite. Nici evreii din Germania, Austria si Ungaria nu puteau fi ignorati, constituind un important atu politic.
In plus, inviorarea sentimentelor nationale ale arabilor, lupta acestora pentru dobandirea independentei nationale, facea ca autoritatile britanice de ocupatie din Palestina sa aiba nevoie de contraponderea unei minoritati evreiesti cat mai puternice. In 1920-1921 au avut loc tulburari sociale ce au condus la primele ciocniri deschise intre arabi si evrei, fapt ce a ingrijorat numerosi conducatori sionisti. Haim Weizmann, presedintele organizatiei sioniste mondiale si,ulterior, primul presedinte al statului independent Israel, avertiza in octombrie 1921 pe conducatorii sionisti ca Palestina nu este un pamant pustiu si ca acestia nu pot face ce vor ei acolo, fara a tine seama de locuitorii sai arabi, ale caror drepturi nu erau cu nimic inferioare celor ale evreilor.
Conferinta de la San Remo, din aprilie 1920, a puterilor invingatoare in primul razboi mondial, a consacrat mandatul britanic asupra Palestinei. Mandatul va fi confirmat, doi ani mai tarziu, la 24 iulie 1922, de Societatea Natiunilor. Marea Britanie s-a gasit in pozitia incomoda de a-si respecta promisiunile facute pe parcursul primului razboi mondial, promisiuni incompatibile intre ele. Englezii oferisera mandatul asupra Palestinei francezilor, il lasasera sa inteleaga pe Hussein, seriful de la Mecca si regele Hedjazului, ca va fi creata o patrie araba intinsa pana la tarmul Mediteranei si, concomitent, promisesera un “camin national” evreilor , pe acelasi teritoriu impartit cu marinimie tuturor, dar pe care in final l-au acaparat ei insisi. Pentru a iesi din impas si a satisface cat de cat pe unii si pe altii, guvernul britanic se va grabi sa remodeleze harta Orientului Mijlociu, creand peste noapte regate si emirate menite sa indeparteze nemultumirea conducatorilor arabi, cedand Frantei influenta in Siria si Liban si deschizand larg portile imigrarii evreiesti in Palestina.
In primii patru ani dupa razboiul mondial, 35.000 de noi colonisti evrei s-au stabilit in Palestina. Intre 1924 si 1926 a urmat un val puternic numarand peste 62.000 de imigranti, majoritatea din Polonia, unde evreii erau persecutati economic in acea perioada. Cei mai multi dintre acestia erau comercianti, oameni de afaceri, negustori ambulanti, croitori, cizmari si alti mici meseriasi. A fost o perioada favorabila expansiunii economice, contribuind din plin la modernizarea Paletinei dar care, in scurt timp si-a incetinit treptat ritmul si chair a dat inapoi, ajungandu-se la o criza care a zguduit puternic intreaga comunitate evreiasca. Constructiile s-au oprit, numeroase intreprinderi au dat faliment, somajul a luat proportii catastrofale. In 1927 numarul evreilor care au parasit Palestina a fost dublu decat al celor sositi. Totusi, datorita valurilor neantrerupte de imigranti, numarul evreilor din Palestina a crescut la 117.000 in 1931, reprezentand cam 17% din totalul locuitorilor tarii.
Comunitatea evreiasca din Palestina s-a organizat din ce in ce mai temeinic, creandu-si formatiuni politice si sindicate proprii, extinzand coloniile agricole si infiintand noi asezari urbane. In 1929 a luat fiinta Agentia Evreiasca care, conform textului mandatului, urma sa serveasca drept reprezentant al “caminului national” pe langa autoritatile britanice din Palestina. Arabii localnici, care la inceputul imigrarii moderne a evreilor ii priveau pe noii veniti cu indiferenta sau chiar cu simpatie, ajutandu-i la construirea asezarilor, isi vor schimba optica in momentul cand economia paralela si inchisa a emigrantilor, dublata de acapararea de terenuri in detrimentul autohtonilor le va leza din ce in ce mai mult interesele. La aceasta, si nu in ultimul rand, se va adauga renasterea spiritului national, vointa de independenta a arabilor care faceau legatura , nu lipsita de fundament, intre cresterea imigrarii si politica de mentinere a dominatiei britanice, de blocare a crearii unui stat arab in Palestina.
Conflictul latent dintre arabi si evrei, incurajat pe cai tenebroase de puterea mandatara, se va accentua odata cu sosirea unui nou si masiv val de imigranti, intre anii 1932 si 1936, totalizand 191.000 de persoane, mai mult decat numarase pana atunci intreaga populatie evreiasca din Palestina. Majoritatea lor provenea din Germania, unde regimul rasist si antisemit al lui Hitler, proaspat ajuns la putere in 1933, a creat un adevarat exod.
Sporul rapid al imigrarii, dublat de izolarea economica a comunitatii evreiesti ce boicota atat comertul cat si forta de munca araba au facut sa cresca resentimentele arabilor care se vedeau nu numai deposedati de pamant, dar lipsiti si de alte posibilitati de a-si castiga painea. Comunitatea evreiasca isi dezvolta pe scara larga o structura social-economica proprie ce excludea populatia araba. Intreprinderile particulare evreiesti care angajau arabi erau sanctionate, iar populatiei din comunitatea evreiasca i se pretindea sa nu se aprovizioneza de la pravaliile arabe, in timp ce gruparile extremiste aruncau cosurile cu cumparaturi ale gospodinelor si le distrugeau cumparaturile in cazul in care acestea indrazneau sa incalce interdictia. Aceste actiuni discriminatorii vor contribui la largirea prapastiei ce se contura intre cele doua comunitati din Palestina, conducand la atitudini inamicale si apoi la incidente grave. Dar nemultumirea arabilor nu se indrepta numai impotriva evreilor. Ea viza intr-o masura si mai mare pe englezi, a caror politica duplicitara incepea sa fie tot mai clara.
Toate acestea au condus la revolta populatiei arabe din Palestina in perioada 1936-1939, care chiar daca a inceput prin atentate si ciocniri intre arabi si evrei, s-a transformat pe parcurs in confruntare directa cu autoritatile mandatare britanice. Represaliile fortelor armate britanice, cu caracter individual sau colectiv, au fost mai mult decat nemiloase. In trei ani cat a durat revolta, circa 3.000 de arabi si-au pierdut viata. Pana la urma, fortele militare britanice, secondate de formatiuni auxiliare evreiesti inarmate de autoritatile mandatare, au reusit sa inabuse revolta araba din Palestina. Dar cele intamplate i-au facut pe factorii britanici de decizie sa inteleaga ca este nevoie sa adopte o noua pozitie fata de comunitatile din aceasta tara. Tinand seama de situatia interna creata, de cresterea peste orice limita a contradictiilor si nedorind sa isi faca dusmana intreaga lume araba, unde avea mari interese strategice si petroliere, guvernul de la Londra a decis sa opereze o schimbare de 180 de grade a politicii sale in Palestina, ingradind strict imigrarea evreiasca si instrainarea pamanturilor lucrate de arabi.
La 17 mai 1939 guvernul britanic dadea publicitatii o Carte Alba in care dezmintea intentia de a crea un stat evreu, respingand in acelasi timp ideea independentei Palestinei ca stat arab. Inconsecventa si ambiguitatea de care daduse dovada pana atunci puterea mandatara au nemultumit pe parcurs ambele comunitati din Palestina. Dar Cartea Alba din mai 1939 va irita in mod deosebit miscarea sionista, care isi vedea blocate astfel toate planurile de viitor. Cauza principala o constituia limitarea drastica a imigrarii la 75.000 de persoane, esalonate pe o perioada de cinci ani, fapt ce impiedica realizarea scopului principal al miscarii sioniste – crearea statului evreiesc in Palestina. In plus, continua sa persiste si problema evreilor din Germania si Austria, unde legile rasiste proclamate de regimul nazist perpetua exodul acestora, inceput imediat dupa venirea lui Hitler la putere. Imigratia in Palestina a continuat si dupa publicarea Cartii Albe, depasind cota fixata datorita organizarii de transporturi clandestine, in ciuda masurilor severe luate de autoritatile mandatare pentru impiedica intrarile ilegale in tara. Guvernul britanic, temandu-se sa nu ii agite pe arabii palestinieni si pe cei din tarile vecine, nu a cedat nici unui fel de presiuni si dupa declansarea celui de-al doilea razboi mondial a internat in lagarele din Cipru pe toti imigrantii clandestini care erau capturati.
Organizatiile militante ale evreilor din Palestina au declansat, de la inceput, o serie de actiuni de protest. La inceputul lunii iunie 1939, Ben Gurion, conducatorul Agentiei Evreiesti (si viitorul prim ministru al nou infiintatului stat Israel, functie pe care a detinut-o mai mult de doua decenii), a dispus crearea de grupe speciale de interventie cu misiunea principala de a executa operatiuni anti-britanice. In februarie 1940 a fost declansata o greva generala, urmata de mari manifestatii ale populatiei evreiesti din coloniile agricole si centrele urbane, in cursul carora s-au produs ciocniri cu fortele de ordine. Numerosi membrii ai Haganei, armata clandestina a evreilor din Palestina, care colaborase pana atunci cu autoritatile militare britanice, in special in timpul revoltei arabilor, vor fi arestati si judecati sub invinuirea de a detine arme.
Desfasurarea celui de-al doilea razboi mondial, pericolul comun reprezentat de agresiunea hitlerista vor aduce pentru moment o impacare a Agentiei Evreiesti cu autoritatile mandatare britanice, conducerile organizatiilor sioniste lansand cuvantul de ordine al incetarii oricarei actiuni anti-britanice in noile conditii internationale. Amenintarea germano-italiana impotriva Egiptului in 1941-1942 a implicat direct Palestina in razboi. Preocupati sa opreasca inaintarea blindatelor lui Rommel in desertul libian, englezii nu au lasat in Palestina decat un minimum de trupe, fiind nevoiti sa faca apel la politia auxiliara evreiasca pentru a asigura cintrolul teritoriului. Ei au cooperat cu armata clandestina evreiasca Hagana , pe care o prigonisera pana atunci, pregatind-o in continuare pentru organizarea rezistentei in eventualitatea unei invazii a armatelor Axei, livrandu-i si o cantitate de arme. A fost favorizata cu aceasta ocazie organizarea unor unitati de comando ale Haganei purtand numele de Palmah, care vor deveni prima trupa permanenta evreiasca de pe teritoriul Palestinei. Suferind de o penurie de efective pe teatrul de operatiuni din Egipt, armata britanica a trecut la recrutarea de voluntari din Palestina. Comunitatea evreiasca a decis ca acest voluntariat sa devina obligatoriu pentru membrii sai. Astfel, numarul voluntarilor evrei (circa 50.000) a fost mult mai mare decat al arabilor (apox. 9.000). Englezii doreau initial o recrutare echilibrata intre cele doua comunitati, dar au renuntat la acest principiu mai curand decat sa se priveze de luptatorii de care aveau nevoie. Acest lucru va avea consecinte importante in viitorul apropiat: existenta unui numar asa de mare de voluntari evrei care si-au insusit o pretioasa experienta de razboi modern, in comparatie cu numarul mult mai redus al voluntarilor arabi, se va dovedi un atu decisiv in raportul de forte dintre cele doua comunitati in anii 1947-1948.
In cursul razboiului, in sanul miscarii sioniste s-a transat definitiv problema daca viitorul “camin national” trebuie sau nu sa devina un stat independent, peroblema ce fusese in general evitata, pentru a nu irita majoritatea araba a tarii. Genocidul cunoscut de evreii europeni a accelerat evolutia politica spre crearea de urgenta a unui stat-refugiu, justificand existenta sionismului in ochii a numerosi evrei din America si Europa care nu il aprobasera pana atunci. Primul congres national al evreilor americani, tinut in mai 1942 la hotelul “Biltmore” din New York , a elaborat un program care prevedea explicit crearea unui stat evreiesc in Palestina. Programul “Biltmore” devansa orientarea de pana atunci a organizatiei politice sioniste din Palestina, care nu adoptase inca oficial formula de “stat propriu”, mentinadu-se la aceea de “camin national”. El nu tinea seama de realitatea concreta de la fata locului, de faptul ca populatia evreiasca a Palestinei nu reprezenta in acel moment nici macar o treime din totalitatea locuitorilor tarii, majoritatea araba neputand fi de acord, in nici un caz, cu crearea unilaterala a unui stat evreiesc in Palestina. Existau nu putine voci, in tabara evreiasca, care sustineau necesiatatea cooperarii stranse cu arabii in viitoarea Palestina. Doctorul Magnes, rectorul Universitatii Ebraice din Ierusalim, expunea, la inceputul anului 1945, intr-o scrisoare adresata ziarului “ The New York Times” modul cum concepea el un stat bi-national, inlocuind partajarea de care incepuse sa se vorbeasca tot mai mult, astfel incat sa nu se ajunga “la crearea a doua iredentisme ireconciliabile”.
In ciuda anumitor voci conciliatoare, programul “Biltmore” va stabili viitoarele actiuni intreprinse de miscarea sionista care, prin liderii ei extremisti, in frunte cu Ben Gurion, va deschide procesul unui lung conflict palestinian, alaturi de puterea mandatara britanica , populatia araba autohtona si statele arabe din zona. Pentru a grabi plecarea puterii britanice de ocupatie din Palestina Hagana va apela dupa al doilea razboi mondial la nenumarate si sangeroase acte teroriste, indreptate impotriva reprezentantilor administratiei englezesti dar si impotriva civililor. In urma presiunilior organizatiei mondiale sioniste sprijinita de marile puteri si dupa lungi si aprige negocieri, Organizatia Natiunilor Unite va hotari soarta Palestinei, procalmand pe 29 noiembrie 1947 divizarea ei .A urmat un adevarat razboi civil intre cele doua comunitati, araba si evreiasca, sub privirile impasibile ale mandatarului britanic,al carui mandat oficial a expirat pe 15 mai 1948, lucru sinonim cu retragerea fortelor britanice din Palestina. In aceeasi zi statul Israel si-a declarat independenta, fiind atacat imediat de cinci tari arabe: Egipt, Siria, Liban, Transiordania si Irak. Desi net superioare numeric, armatele statelor arabe erau depasite tehnologic, in timp ce armata israeliana, sustinuta financiar si logistic de organizatia sionista mondiala detinea arme de ultima ora, achizitionate inclusiv de la invinsa armata germana. In plus, experienta fostilor voluntari evrei in cel de-al doilea razboi mondial si-a spus cuvantul, astfel incat statele arabe au fost nevoite sa accepte armistitii total dezavantajoase pentru lumea araba.
Cu toate greutatile intampinate de primii colonisti, imigrarea sprijinita politic si material de organizatia mondiala sionista a continuat, o parte din ultimul val sosit in anii dinaintea declansarii primului razboi mondial stabilindu-se in mai multe zone agricole ale tarii.
Cu sprijinul banesc al Diasporei, in 1909 a fost pusa piatra de temelie a primului oras pur evreiesc din Palestina, la marginea vechiului port arab Jaffa. Cladit la tarmul marii, cu forta de munca evreiasca dar si araba, pe un teren acoperit de nisip, noul oras purtand numele de Tel Aviv (“Colina primaverii” – in traducere din ebraica) se va extinde treptat, devenind, cu timpul, cea mai moderna asezare urbana din Palestina.
In aceeasi perioada va lua fiinta primul kibbutz (Degania, in Galileea) – o noua forma de asezare agricola, specifica colonizarii ulterioare evreiesti, in care proprietatea era colectiva iar munca se facea in comun, repartitia bunurilor produse facandu-se pe baze egalitare, in conditiile vietii de pionierat. Kibbutz-urile aveau sa se transforme, in decursul timpului, in principalele puncte de sprijin ale luptei politice si militare pentru statornicirea “caminului national” prin crearea statului evreiesc independent. In acelasi timp, ebraica moderna (ivrit), recent creata pe vechiul fond biblic, incepea sa fie tot mai folosita de populatia evreiasca din Palestina, in pofida opozitiei grupurilor ultrareligioase care se opuneau utilizarii limbii ebraice in afara scopurilor de cult.
Pana la destramarea Imperiului Otoman, comunitatea evreiasca din Palestina va continua sa constituie totusi o minoritate neansemnata, primul razboi mondial imputinand-o si mai mult , prin expulzarile in masa ordonate de autoritatile de la Istanbul impotriva acelora ce pastrau cetatenia tarilor de origine – cum era cazul majoritatii evreilor imigrati din Europa – aflate in stare de beligeranta cu statul turcesc. Din cei 85.000 de evrei ce traiau in 1914 in Palestina, nu vor mai fi, patru ani mai tarziu, in momentul ocuparii complete a tarii de armata britanica, decat 56.000, la o populatie totala de 700.000 de locuitori.
Insa, prin Declaratia Balfour din noiembrie 1917, britanicii au incurajat politica imigrarii in Palestina, ceea ce va face ca, in decurs de un deceniu, populatia evreiasca sa creasca cu circa 100.000, noii veniti creand in aceasta perioada o comunitate puternica, inmultind si dezvoltand asezarile proprii. Dornici sa isi asigure sprijinul evreilor din intrega lume, in conditiile primului razboi mondial, englezii se preocupau, in mod special, de castigarea simpatiei celor din Rusia si din Statele Unite. Nici evreii din Germania, Austria si Ungaria nu puteau fi ignorati, constituind un important atu politic.
In plus, inviorarea sentimentelor nationale ale arabilor, lupta acestora pentru dobandirea independentei nationale, facea ca autoritatile britanice de ocupatie din Palestina sa aiba nevoie de contraponderea unei minoritati evreiesti cat mai puternice. In 1920-1921 au avut loc tulburari sociale ce au condus la primele ciocniri deschise intre arabi si evrei, fapt ce a ingrijorat numerosi conducatori sionisti. Haim Weizmann, presedintele organizatiei sioniste mondiale si,ulterior, primul presedinte al statului independent Israel, avertiza in octombrie 1921 pe conducatorii sionisti ca Palestina nu este un pamant pustiu si ca acestia nu pot face ce vor ei acolo, fara a tine seama de locuitorii sai arabi, ale caror drepturi nu erau cu nimic inferioare celor ale evreilor.
Conferinta de la San Remo, din aprilie 1920, a puterilor invingatoare in primul razboi mondial, a consacrat mandatul britanic asupra Palestinei. Mandatul va fi confirmat, doi ani mai tarziu, la 24 iulie 1922, de Societatea Natiunilor. Marea Britanie s-a gasit in pozitia incomoda de a-si respecta promisiunile facute pe parcursul primului razboi mondial, promisiuni incompatibile intre ele. Englezii oferisera mandatul asupra Palestinei francezilor, il lasasera sa inteleaga pe Hussein, seriful de la Mecca si regele Hedjazului, ca va fi creata o patrie araba intinsa pana la tarmul Mediteranei si, concomitent, promisesera un “camin national” evreilor , pe acelasi teritoriu impartit cu marinimie tuturor, dar pe care in final l-au acaparat ei insisi. Pentru a iesi din impas si a satisface cat de cat pe unii si pe altii, guvernul britanic se va grabi sa remodeleze harta Orientului Mijlociu, creand peste noapte regate si emirate menite sa indeparteze nemultumirea conducatorilor arabi, cedand Frantei influenta in Siria si Liban si deschizand larg portile imigrarii evreiesti in Palestina.
In primii patru ani dupa razboiul mondial, 35.000 de noi colonisti evrei s-au stabilit in Palestina. Intre 1924 si 1926 a urmat un val puternic numarand peste 62.000 de imigranti, majoritatea din Polonia, unde evreii erau persecutati economic in acea perioada. Cei mai multi dintre acestia erau comercianti, oameni de afaceri, negustori ambulanti, croitori, cizmari si alti mici meseriasi. A fost o perioada favorabila expansiunii economice, contribuind din plin la modernizarea Paletinei dar care, in scurt timp si-a incetinit treptat ritmul si chair a dat inapoi, ajungandu-se la o criza care a zguduit puternic intreaga comunitate evreiasca. Constructiile s-au oprit, numeroase intreprinderi au dat faliment, somajul a luat proportii catastrofale. In 1927 numarul evreilor care au parasit Palestina a fost dublu decat al celor sositi. Totusi, datorita valurilor neantrerupte de imigranti, numarul evreilor din Palestina a crescut la 117.000 in 1931, reprezentand cam 17% din totalul locuitorilor tarii.
Comunitatea evreiasca din Palestina s-a organizat din ce in ce mai temeinic, creandu-si formatiuni politice si sindicate proprii, extinzand coloniile agricole si infiintand noi asezari urbane. In 1929 a luat fiinta Agentia Evreiasca care, conform textului mandatului, urma sa serveasca drept reprezentant al “caminului national” pe langa autoritatile britanice din Palestina. Arabii localnici, care la inceputul imigrarii moderne a evreilor ii priveau pe noii veniti cu indiferenta sau chiar cu simpatie, ajutandu-i la construirea asezarilor, isi vor schimba optica in momentul cand economia paralela si inchisa a emigrantilor, dublata de acapararea de terenuri in detrimentul autohtonilor le va leza din ce in ce mai mult interesele. La aceasta, si nu in ultimul rand, se va adauga renasterea spiritului national, vointa de independenta a arabilor care faceau legatura , nu lipsita de fundament, intre cresterea imigrarii si politica de mentinere a dominatiei britanice, de blocare a crearii unui stat arab in Palestina.
Conflictul latent dintre arabi si evrei, incurajat pe cai tenebroase de puterea mandatara, se va accentua odata cu sosirea unui nou si masiv val de imigranti, intre anii 1932 si 1936, totalizand 191.000 de persoane, mai mult decat numarase pana atunci intreaga populatie evreiasca din Palestina. Majoritatea lor provenea din Germania, unde regimul rasist si antisemit al lui Hitler, proaspat ajuns la putere in 1933, a creat un adevarat exod.
Sporul rapid al imigrarii, dublat de izolarea economica a comunitatii evreiesti ce boicota atat comertul cat si forta de munca araba au facut sa cresca resentimentele arabilor care se vedeau nu numai deposedati de pamant, dar lipsiti si de alte posibilitati de a-si castiga painea. Comunitatea evreiasca isi dezvolta pe scara larga o structura social-economica proprie ce excludea populatia araba. Intreprinderile particulare evreiesti care angajau arabi erau sanctionate, iar populatiei din comunitatea evreiasca i se pretindea sa nu se aprovizioneza de la pravaliile arabe, in timp ce gruparile extremiste aruncau cosurile cu cumparaturi ale gospodinelor si le distrugeau cumparaturile in cazul in care acestea indrazneau sa incalce interdictia. Aceste actiuni discriminatorii vor contribui la largirea prapastiei ce se contura intre cele doua comunitati din Palestina, conducand la atitudini inamicale si apoi la incidente grave. Dar nemultumirea arabilor nu se indrepta numai impotriva evreilor. Ea viza intr-o masura si mai mare pe englezi, a caror politica duplicitara incepea sa fie tot mai clara.
Toate acestea au condus la revolta populatiei arabe din Palestina in perioada 1936-1939, care chiar daca a inceput prin atentate si ciocniri intre arabi si evrei, s-a transformat pe parcurs in confruntare directa cu autoritatile mandatare britanice. Represaliile fortelor armate britanice, cu caracter individual sau colectiv, au fost mai mult decat nemiloase. In trei ani cat a durat revolta, circa 3.000 de arabi si-au pierdut viata. Pana la urma, fortele militare britanice, secondate de formatiuni auxiliare evreiesti inarmate de autoritatile mandatare, au reusit sa inabuse revolta araba din Palestina. Dar cele intamplate i-au facut pe factorii britanici de decizie sa inteleaga ca este nevoie sa adopte o noua pozitie fata de comunitatile din aceasta tara. Tinand seama de situatia interna creata, de cresterea peste orice limita a contradictiilor si nedorind sa isi faca dusmana intreaga lume araba, unde avea mari interese strategice si petroliere, guvernul de la Londra a decis sa opereze o schimbare de 180 de grade a politicii sale in Palestina, ingradind strict imigrarea evreiasca si instrainarea pamanturilor lucrate de arabi.
La 17 mai 1939 guvernul britanic dadea publicitatii o Carte Alba in care dezmintea intentia de a crea un stat evreu, respingand in acelasi timp ideea independentei Palestinei ca stat arab. Inconsecventa si ambiguitatea de care daduse dovada pana atunci puterea mandatara au nemultumit pe parcurs ambele comunitati din Palestina. Dar Cartea Alba din mai 1939 va irita in mod deosebit miscarea sionista, care isi vedea blocate astfel toate planurile de viitor. Cauza principala o constituia limitarea drastica a imigrarii la 75.000 de persoane, esalonate pe o perioada de cinci ani, fapt ce impiedica realizarea scopului principal al miscarii sioniste – crearea statului evreiesc in Palestina. In plus, continua sa persiste si problema evreilor din Germania si Austria, unde legile rasiste proclamate de regimul nazist perpetua exodul acestora, inceput imediat dupa venirea lui Hitler la putere. Imigratia in Palestina a continuat si dupa publicarea Cartii Albe, depasind cota fixata datorita organizarii de transporturi clandestine, in ciuda masurilor severe luate de autoritatile mandatare pentru impiedica intrarile ilegale in tara. Guvernul britanic, temandu-se sa nu ii agite pe arabii palestinieni si pe cei din tarile vecine, nu a cedat nici unui fel de presiuni si dupa declansarea celui de-al doilea razboi mondial a internat in lagarele din Cipru pe toti imigrantii clandestini care erau capturati.
Organizatiile militante ale evreilor din Palestina au declansat, de la inceput, o serie de actiuni de protest. La inceputul lunii iunie 1939, Ben Gurion, conducatorul Agentiei Evreiesti (si viitorul prim ministru al nou infiintatului stat Israel, functie pe care a detinut-o mai mult de doua decenii), a dispus crearea de grupe speciale de interventie cu misiunea principala de a executa operatiuni anti-britanice. In februarie 1940 a fost declansata o greva generala, urmata de mari manifestatii ale populatiei evreiesti din coloniile agricole si centrele urbane, in cursul carora s-au produs ciocniri cu fortele de ordine. Numerosi membrii ai Haganei, armata clandestina a evreilor din Palestina, care colaborase pana atunci cu autoritatile militare britanice, in special in timpul revoltei arabilor, vor fi arestati si judecati sub invinuirea de a detine arme.
Desfasurarea celui de-al doilea razboi mondial, pericolul comun reprezentat de agresiunea hitlerista vor aduce pentru moment o impacare a Agentiei Evreiesti cu autoritatile mandatare britanice, conducerile organizatiilor sioniste lansand cuvantul de ordine al incetarii oricarei actiuni anti-britanice in noile conditii internationale. Amenintarea germano-italiana impotriva Egiptului in 1941-1942 a implicat direct Palestina in razboi. Preocupati sa opreasca inaintarea blindatelor lui Rommel in desertul libian, englezii nu au lasat in Palestina decat un minimum de trupe, fiind nevoiti sa faca apel la politia auxiliara evreiasca pentru a asigura cintrolul teritoriului. Ei au cooperat cu armata clandestina evreiasca Hagana , pe care o prigonisera pana atunci, pregatind-o in continuare pentru organizarea rezistentei in eventualitatea unei invazii a armatelor Axei, livrandu-i si o cantitate de arme. A fost favorizata cu aceasta ocazie organizarea unor unitati de comando ale Haganei purtand numele de Palmah, care vor deveni prima trupa permanenta evreiasca de pe teritoriul Palestinei. Suferind de o penurie de efective pe teatrul de operatiuni din Egipt, armata britanica a trecut la recrutarea de voluntari din Palestina. Comunitatea evreiasca a decis ca acest voluntariat sa devina obligatoriu pentru membrii sai. Astfel, numarul voluntarilor evrei (circa 50.000) a fost mult mai mare decat al arabilor (apox. 9.000). Englezii doreau initial o recrutare echilibrata intre cele doua comunitati, dar au renuntat la acest principiu mai curand decat sa se priveze de luptatorii de care aveau nevoie. Acest lucru va avea consecinte importante in viitorul apropiat: existenta unui numar asa de mare de voluntari evrei care si-au insusit o pretioasa experienta de razboi modern, in comparatie cu numarul mult mai redus al voluntarilor arabi, se va dovedi un atu decisiv in raportul de forte dintre cele doua comunitati in anii 1947-1948.
In cursul razboiului, in sanul miscarii sioniste s-a transat definitiv problema daca viitorul “camin national” trebuie sau nu sa devina un stat independent, peroblema ce fusese in general evitata, pentru a nu irita majoritatea araba a tarii. Genocidul cunoscut de evreii europeni a accelerat evolutia politica spre crearea de urgenta a unui stat-refugiu, justificand existenta sionismului in ochii a numerosi evrei din America si Europa care nu il aprobasera pana atunci. Primul congres national al evreilor americani, tinut in mai 1942 la hotelul “Biltmore” din New York , a elaborat un program care prevedea explicit crearea unui stat evreiesc in Palestina. Programul “Biltmore” devansa orientarea de pana atunci a organizatiei politice sioniste din Palestina, care nu adoptase inca oficial formula de “stat propriu”, mentinadu-se la aceea de “camin national”. El nu tinea seama de realitatea concreta de la fata locului, de faptul ca populatia evreiasca a Palestinei nu reprezenta in acel moment nici macar o treime din totalitatea locuitorilor tarii, majoritatea araba neputand fi de acord, in nici un caz, cu crearea unilaterala a unui stat evreiesc in Palestina. Existau nu putine voci, in tabara evreiasca, care sustineau necesiatatea cooperarii stranse cu arabii in viitoarea Palestina. Doctorul Magnes, rectorul Universitatii Ebraice din Ierusalim, expunea, la inceputul anului 1945, intr-o scrisoare adresata ziarului “ The New York Times” modul cum concepea el un stat bi-national, inlocuind partajarea de care incepuse sa se vorbeasca tot mai mult, astfel incat sa nu se ajunga “la crearea a doua iredentisme ireconciliabile”.
In ciuda anumitor voci conciliatoare, programul “Biltmore” va stabili viitoarele actiuni intreprinse de miscarea sionista care, prin liderii ei extremisti, in frunte cu Ben Gurion, va deschide procesul unui lung conflict palestinian, alaturi de puterea mandatara britanica , populatia araba autohtona si statele arabe din zona. Pentru a grabi plecarea puterii britanice de ocupatie din Palestina Hagana va apela dupa al doilea razboi mondial la nenumarate si sangeroase acte teroriste, indreptate impotriva reprezentantilor administratiei englezesti dar si impotriva civililor. In urma presiunilior organizatiei mondiale sioniste sprijinita de marile puteri si dupa lungi si aprige negocieri, Organizatia Natiunilor Unite va hotari soarta Palestinei, procalmand pe 29 noiembrie 1947 divizarea ei .A urmat un adevarat razboi civil intre cele doua comunitati, araba si evreiasca, sub privirile impasibile ale mandatarului britanic,al carui mandat oficial a expirat pe 15 mai 1948, lucru sinonim cu retragerea fortelor britanice din Palestina. In aceeasi zi statul Israel si-a declarat independenta, fiind atacat imediat de cinci tari arabe: Egipt, Siria, Liban, Transiordania si Irak. Desi net superioare numeric, armatele statelor arabe erau depasite tehnologic, in timp ce armata israeliana, sustinuta financiar si logistic de organizatia sionista mondiala detinea arme de ultima ora, achizitionate inclusiv de la invinsa armata germana. In plus, experienta fostilor voluntari evrei in cel de-al doilea razboi mondial si-a spus cuvantul, astfel incat statele arabe au fost nevoite sa accepte armistitii total dezavantajoase pentru lumea araba.
Primul razboi dintre arabi si evrei in Palestina va genera una dintre cele mai dificile probleme ale Orientului Mijlociu, aceea a palestinienilor lipsiti de tara si pamant, nevoiti sa traiasca in mizeria taberelor de refugiati, fapt ce va contribui la mentinerea unei permanente atmosfere de tensiune si insecuritate, conducand la perpetuarea conflictului din regiune, marcat pe parcurs si de alte sangeroase confruntari armate.
de Ion Alecsandru
După Zile fierbinți în Orient, autor Crăciun Ionescu, Editura Politică, 1988
Comentarii
Trimiteți un comentariu