Stradivarius cu chiftele

Hrana pentru suflet este, fără îndoială, cel puţin la fel de importantă ca cea trupească. Aşa se poate explica hotărîrea organizatorilor unei banale conferinţe de presă de a oferi, în încheierea evenimentului, pe lîngă tradiţionalele aperitive şi deserturi, un concert cu ’’băiatul ăla care cîntă la stradivariusul lui Mădălin Voicu.’’ Care băiat s - a prezentat după conferinţă, aşa cum era înţelegerea, cu vioara în mînă, gata să mîngîie urechile fine ale specialiştilor din mediul bancar (conferinţa de presă era de fapt un seminar pe teme bancare) şi ale jurnaliştilor prezenţi la eveniment. Doar că, fideli principiului ’’nici pîine fără muncă, dar nici conferinţă fără aperitive’’, participanţii la eveniment au dat năvala la bunătăţile aranjate frumos de organizatori după nişte paravane, lăsînd artistul sedus şi neconsolat să presteze pentru pereţii încăperii şi pentru cei cîţiva invitaţi care, vrăjiţi de tema seminariului, adormiseră în scaune. Nu se poate spune însă ca cei de la mese nu au dat dovadă de bunăvoinţă faţă de momentul cultural ce se desfăşura la cîţiva metri de locul unde ei ronţăiau chiftele, căci violonistul a trebuit de vreo două ori chiar să le mulţumească cu formula:’’cei din spatele paravanului, să ştiţi că, dacă noi nu vă vedem, asta nu înseamnă că nu vă şi auzim.’’ În plus, între două biluţe de carne şi un sticks, tinerele melomane din spatele paravanului purtau discuţii legate tot de măiestria artistului, întrebîndu-se, pe bună drepate, dacă instrumentul la care cîntă este chiar Stradivariusul sau doar o imitaţie mai ieftină. Şi, ca o dovadă a interesului major şi a setei nestăvilite pentru cultură, mai ieşeau din cînd în cînd mestecînd de după paravan, pentru a privi concertul şi a da aprobator şi apreciativ din cap. Doar că nu se putea distinge foarte clar motivul unei aşa satisfacţii fără margini: concertul de vioară era unul de excepţie sau chiftelele pe care le dădeau gata între dinţi erau cu adevărat gustoase ?