Treceți la conținutul principal

S-a făcut frate şi cu presa ca să treacă alegerile

În campania electorală din 2004 Traian Băsescu se bătea senin cu presa în piept, declarînd cu candoare: "criticile presei ne-au ţinut proaspeţi şi am înţeles cît de utilă e presa pentru politician". Nici nu avea cum să îi fie altfel decît utilă presa actualului Preşedinte, ţinînd cont că acesta a fost în mod constant un răsfăţat al ziarelor şi al posturilor de televiziune, care nu o dată au dus adevărate campanii de imagine în favoarea sa. Declaraţia făcută de Traian Băsescu la ceremonia de depunere a jurămîntului de Preşedinte în faţa Parlamentului, prin care se angaja că "voi fi un apărător devotat al libertăţii presei", nu putea să vină decît ca o recunoaştere a faptului că domnia-sa a ajuns primul om în stat şi datorită libertăţii de exprimare şi de opinie a celor ce lucrează în presă. La nici două luni de la preluarea mandatului, Preşedintele jucător a schimbat însă miza şi a început să se plîngă de faptul că presa îi dă mari dureri de cap. În loc să îşi trateze durerile de cap cu cafea, zeamă de varză şi, eventual, un algocalmin şi mult somn, Băsescu a pus "atacurile presei" pe seama faptului că grupurile de interese ce controlează trusturile de presă sînt deranjate de epopeica luptă anti-corupţie declanşată de regimul pe care îl conduce. Ciudat lucru, mai ales că lupta cu corupţia s-a desfăşurat cu precădere tocmai în presă, pe ecranele televizoarelor şi în paginile ziarelor, asta pentru că Justiţia domnului Băsescu s-a mulţumit să se joace de-a steguleţele şi de-a vaţi-ascunselea cu acuzaţii, în timp ce infracţionalitatea reprezentată de marea corupţie sau de spionii sirieni aflaţi în vacanţă prin România i-a dat leapşa aproape de fiecare dată. Trecînd deci printr-o simplă mutare de table grupurile de interese în rîndurile trusturilor de presă, aceleaşi trusturi de presă care l-au susţinut să devină preşedinte, Traian Băsescu a continuat inepuizabil lupta cu corupţia legîndu-se de ziarişti de cîte ori a avut ocazia. Instituţiile de presă şi ziariştii şi-au schimbat astfel în timp destul de scurt utilitatea pentru Preşedinte, devenind principalii duşmani ai poporului şi, ca atare, ţinte ale miştoului de bodegă sau, după caz, ale înfierărilor mînios-populiste. Nimic nu a mai putut sta în calea avîntului justiţiar al marinarului, care, între două băi de mulţime, a găsit mereu timp să îi facă praf cu vorba sau cu fapta pe ziariştii ce reprezintă sistemul ticăloşit. Ziarişti care subminează siguranţa naţională din toate poziţiile, fie dezvăluind faptul că Traian Băsescu s-a urcat băut la volan, fie povestind despre afacerile dubioase în care este implicată Elena Udrea, fie chiar prin insistenţa lor de a-i descoperi Preşedintelui dosarul de Securitate.

Articol publicat în Aspirina, anul 4, nr.30 (167), 21 – 27 septembrie 2006

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Opinia publică

extras din lucrarea mea de disertaţie, ''Argumente ale presei româneşti de după 1989 în sprijinul teoriei "spirala tăcerii" (cercetare: criza gripei aviare)'', susţinută la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Bucureşti, 2007, conducători ştiinţifici Prof. univ. dr. Paul Dobrescu şi Lector univ. drd. Nicoleta Corbu. 1. Opinia publică – imposibilitatea unei definiţii general acceptate Opinia publică este unul dintre cele mai importante şi de durată concepte menţionate în cadrul ştiinţelor sociale, având o largă aplicare atât în psihologie, sociologie, istorie, cât şi în ştiinţele politice şi cercetările făcute asupra comunicării. Conceptul de opinie publică se bucură de o largă preocupare venită din plan social, dar şi de un interes major manifestat de mediile ştiinţifice şi intelectuale în ceea ce îl priveşte. Idei despre opinia publică pot fi găsite în filosofia secolului al XVIII–lea, în lit

KITSCH-ul şi modernitatea

( după Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii) Una dintre caracteristicile epocii noastre este aceea că am început să ne obişnuim cu schimbarea. Chiar şi experimentele artistice cele mai extreme par a stîrni prea puţin interes sau entuziasm. Imprevizibilul a devenit previzibil. Dacă modernitatea a orchestrat apariţia unei ,,estetici a surprizei’’, momentul de faţă pare a guverna totalul ei faliment. Astăzi, cele mai diverse produse artistice, acoperind toată gama, de la esoteric-sofisticat la kitsch-ul pur, îşi aşteaptă unele lîngă altele, în ,,supermarketul cultural’’, consumatorii respectivi. Estetici care se exclud una pe alta coexistă într-un şah etern, nici una nemaifiind în stare să preia cu adevărat conducerea. Cei mai mulţi analişti ai artei contemporane sînt de acord că lumea noastră este o lume pluralistă, în care orice este îngăduit din principiu. În cursul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea a apărut o sciziune ireversibilă între modernitate în sens de etapă în

Intemeierea statului Israel

1. Premise Lupta pentru dominatie si sfere de influenta in regiunea dintre Mediterana si marele Golf al petrolului a inceput inca de acum doua secole, cand teritoriile respective apartineau Imperiului Otoman. Prin pozitia sa strategica deosebita, facand legatura intre trei continente, Orientul Mijlociu a suscitat permanent interesul marilor imperii ale timpului, fiecare dintre acestea cautand sa se interfereze si sa acapareze cat mai mult spatiu in regiune, odata cu destramarea asteptata a Imperiului Otoman. Rezultatul primului razboi mondial a dat castig de cauza Marii Britanii si Frantei, care au preluat mostenirea otomana sub forma “mandatului” si a “protectoratelor” asupra celei mai mari parti din regiune, ignorand complet aspiratiile de libertate si independenta ale popoarelor ce traiau in aceasta parte a lumii. Imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, Franta a disparut de pe scena Orientului Mijlociu, iar pozitiile Marii Britanii s-au diminuat continuu, harta politic