În societatea în care trăim, în vremurile astea, am ajuns să caut, să vînez, efectiv, momentele normale de interacțiune inter-umană, cu oameni normali.
Ieri, de exemplu, mi-am petrecut ziua de dinaintea Ajunului creștinește, ca tot românul procopsit, la supermarket, pregătindu-mi sufletul, prin munca istovitoare de căra niște sacoșe mai mari decît mine, pentru Nașterea Domnului.
Ajuns la mașină, am făcut un ultim efort și am urcat cumpărăturile în portbagaj, după care, băgat pe jumătate în compartimentul de depozitare a bagajelor, am mai petrecut ceva timp încercînd să le amarez, pe cît de bine m-am priceput eu.
Trebuie spus că, dacă nu sînt un Van Damme, care să facă șpagatul între sacoșe, mă pot numi fără probleme un mic Carlos Sainz al străzilor din București, care dă cu bagajele de toți pereții.
Sau, ca să o citez pe mama, care foarte plastic a descris stilul meu de a conduce - ”ne zdruncină băiatul ăsta de parcă ar căra cartofi”.
Trebuie spus că, în lupta mea glorioasă cu sacoșele, lăsasem ușa de la șofer deschisă, iar printre mașina mea și cea alăturată, parcate perpendicular pe bordură, nu avea loc un om să treacă. Iar cetățeanul respectiv, împreună cu soția, victime ale sacoșelor, la rîndul lor, speraseră că scurtează drumul către propria mașină prin parcare.
Am întins mîna și am închis ușa chiar eu, după care a avut loc următorul dialog:
Eu: ”Vă rog.”
El: ”Mulțumim frumos. Sărbători Fericite.”
Eu: ”Cu plăcere. Sărbători Fericite.”
Un dialog și un comportament civilizate, între doi oameni civilizați, într-o țară civilizată. Nu a țipat la mine - închide, bă, ușa, în p... mea, sau - ce p... mea ai lăsat, bă, ușa deschisă, să nu putem trece, sau alte asemenea. Nu s-a frecat cu nesimțiere de ușa mașinii sau de mașină cu sacoșele, ca să îmi dea, la rîndul meu, prilejul să îl apostrofez.
Poate că spiritul Crăciunului o fi responsabil. Sau poate că țara asta mai are o șansă.
Ieri, de exemplu, mi-am petrecut ziua de dinaintea Ajunului creștinește, ca tot românul procopsit, la supermarket, pregătindu-mi sufletul, prin munca istovitoare de căra niște sacoșe mai mari decît mine, pentru Nașterea Domnului.
Ajuns la mașină, am făcut un ultim efort și am urcat cumpărăturile în portbagaj, după care, băgat pe jumătate în compartimentul de depozitare a bagajelor, am mai petrecut ceva timp încercînd să le amarez, pe cît de bine m-am priceput eu.
Trebuie spus că, dacă nu sînt un Van Damme, care să facă șpagatul între sacoșe, mă pot numi fără probleme un mic Carlos Sainz al străzilor din București, care dă cu bagajele de toți pereții.
Sau, ca să o citez pe mama, care foarte plastic a descris stilul meu de a conduce - ”ne zdruncină băiatul ăsta de parcă ar căra cartofi”.
Cum eram eu băgat cu capul în portbagaj, aud că îmi spune cineva, dispre fața mașinii: ”Vă supărați dacă închid ușa, să pot trece și eu?”
Trebuie spus că, în lupta mea glorioasă cu sacoșele, lăsasem ușa de la șofer deschisă, iar printre mașina mea și cea alăturată, parcate perpendicular pe bordură, nu avea loc un om să treacă. Iar cetățeanul respectiv, împreună cu soția, victime ale sacoșelor, la rîndul lor, speraseră că scurtează drumul către propria mașină prin parcare.
Am întins mîna și am închis ușa chiar eu, după care a avut loc următorul dialog:
Eu: ”Vă rog.”
El: ”Mulțumim frumos. Sărbători Fericite.”
Eu: ”Cu plăcere. Sărbători Fericite.”
Un dialog și un comportament civilizate, între doi oameni civilizați, într-o țară civilizată. Nu a țipat la mine - închide, bă, ușa, în p... mea, sau - ce p... mea ai lăsat, bă, ușa deschisă, să nu putem trece, sau alte asemenea. Nu s-a frecat cu nesimțiere de ușa mașinii sau de mașină cu sacoșele, ca să îmi dea, la rîndul meu, prilejul să îl apostrofez.
Poate că spiritul Crăciunului o fi responsabil. Sau poate că țara asta mai are o șansă.
Comentarii
Trimiteți un comentariu