Treceți la conținutul principal

Minunea de Crăciun

În societatea în care trăim, în vremurile astea, am ajuns să caut, să vînez, efectiv, momentele normale de interacțiune inter-umană, cu oameni normali.

Ieri, de exemplu, mi-am petrecut ziua de dinaintea Ajunului creștinește, ca tot românul procopsit, la supermarket, pregătindu-mi sufletul, prin munca istovitoare de căra niște sacoșe mai mari decît mine, pentru Nașterea Domnului.

Ajuns la mașină, am făcut un ultim efort și am urcat cumpărăturile în portbagaj, după care, băgat pe jumătate în compartimentul de depozitare a bagajelor, am mai petrecut ceva timp încercînd să le amarez, pe cît de bine m-am priceput eu.

Trebuie spus că, dacă nu sînt un Van Damme, care să facă șpagatul între sacoșe, mă pot numi fără probleme un mic Carlos Sainz al străzilor din București, care dă cu bagajele de toți pereții.

Sau, ca să o citez pe mama, care foarte plastic a descris stilul meu de a conduce - ”ne zdruncină băiatul ăsta de parcă ar căra cartofi”.


Cum eram eu băgat cu capul în portbagaj, aud că îmi spune cineva, dispre fața mașinii: ”Vă supărați dacă închid ușa, să pot trece și eu?”

Trebuie spus că, în lupta mea glorioasă cu sacoșele, lăsasem ușa de la șofer deschisă, iar printre mașina mea și cea alăturată, parcate perpendicular pe bordură, nu avea loc un om să treacă. Iar cetățeanul respectiv, împreună cu soția, victime ale sacoșelor, la rîndul lor, speraseră că scurtează drumul către propria mașină prin parcare.

Am întins mîna și am închis ușa chiar eu, după care a avut loc următorul dialog:

Eu: ”Vă rog.”
El: ”Mulțumim frumos. Sărbători Fericite.”
Eu: ”Cu plăcere. Sărbători Fericite.”

Un dialog și un comportament civilizate, între doi oameni civilizați, într-o țară civilizată. Nu a țipat la mine - închide, bă, ușa, în p... mea, sau - ce p... mea ai lăsat, bă, ușa deschisă, să nu putem trece, sau alte asemenea. Nu s-a frecat cu nesimțiere de ușa mașinii sau de mașină cu sacoșele, ca să îmi dea, la rîndul meu, prilejul să îl apostrofez.

Poate că spiritul Crăciunului o fi responsabil. Sau poate că țara asta mai are o șansă.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Opinia publică

extras din lucrarea mea de disertaţie, ''Argumente ale presei româneşti de după 1989 în sprijinul teoriei "spirala tăcerii" (cercetare: criza gripei aviare)'', susţinută la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Bucureşti, 2007, conducători ştiinţifici Prof. univ. dr. Paul Dobrescu şi Lector univ. drd. Nicoleta Corbu. 1. Opinia publică – imposibilitatea unei definiţii general acceptate Opinia publică este unul dintre cele mai importante şi de durată concepte menţionate în cadrul ştiinţelor sociale, având o largă aplicare atât în psihologie, sociologie, istorie, cât şi în ştiinţele politice şi cercetările făcute asupra comunicării. Conceptul de opinie publică se bucură de o largă preocupare venită din plan social, dar şi de un interes major manifestat de mediile ştiinţifice şi intelectuale în ceea ce îl priveşte. Idei despre opinia publică pot fi găsite în filosofia secolului al XVIII–lea, în lit

Intemeierea statului Israel

1. Premise Lupta pentru dominatie si sfere de influenta in regiunea dintre Mediterana si marele Golf al petrolului a inceput inca de acum doua secole, cand teritoriile respective apartineau Imperiului Otoman. Prin pozitia sa strategica deosebita, facand legatura intre trei continente, Orientul Mijlociu a suscitat permanent interesul marilor imperii ale timpului, fiecare dintre acestea cautand sa se interfereze si sa acapareze cat mai mult spatiu in regiune, odata cu destramarea asteptata a Imperiului Otoman. Rezultatul primului razboi mondial a dat castig de cauza Marii Britanii si Frantei, care au preluat mostenirea otomana sub forma “mandatului” si a “protectoratelor” asupra celei mai mari parti din regiune, ignorand complet aspiratiile de libertate si independenta ale popoarelor ce traiau in aceasta parte a lumii. Imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, Franta a disparut de pe scena Orientului Mijlociu, iar pozitiile Marii Britanii s-au diminuat continuu, harta politic

KITSCH-ul şi modernitatea

( după Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii) Una dintre caracteristicile epocii noastre este aceea că am început să ne obişnuim cu schimbarea. Chiar şi experimentele artistice cele mai extreme par a stîrni prea puţin interes sau entuziasm. Imprevizibilul a devenit previzibil. Dacă modernitatea a orchestrat apariţia unei ,,estetici a surprizei’’, momentul de faţă pare a guverna totalul ei faliment. Astăzi, cele mai diverse produse artistice, acoperind toată gama, de la esoteric-sofisticat la kitsch-ul pur, îşi aşteaptă unele lîngă altele, în ,,supermarketul cultural’’, consumatorii respectivi. Estetici care se exclud una pe alta coexistă într-un şah etern, nici una nemaifiind în stare să preia cu adevărat conducerea. Cei mai mulţi analişti ai artei contemporane sînt de acord că lumea noastră este o lume pluralistă, în care orice este îngăduit din principiu. În cursul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea a apărut o sciziune ireversibilă între modernitate în sens de etapă în