M-am tot gindit ce as putea sa scriu, legat de concertul Death DTA, de pe 4 aprilie, de la Arene.
Imi e greu sa scriu ceva destept, pentru ca experienta a fost pentru mine una eminamente emotionala, deci orice relatare va fi subiectiva.
Atit pot sa spun: am fost la multe concerte in viata mea, in tara si afara, la trupe mari sau mai putin cunoscute, in cluburi cu citeva sute de spectatori sau la open-air-uri cu audiente de mii de oameni.
Niciodata nu mi s-a intimplat insa ce am patit la Death DTA: cind a inceput piesa The Philosopher, prima dupa introul Out of Touch, mi s-au taiat picioarele, am simtit ca ma podideste un plins isteric si ca lesin.
Atit pot sa spun: am fost la multe concerte in viata mea, in tara si afara, la trupe mari sau mai putin cunoscute, in cluburi cu citeva sute de spectatori sau la open-air-uri cu audiente de mii de oameni.
Niciodata nu mi s-a intimplat insa ce am patit la Death DTA: cind a inceput piesa The Philosopher, prima dupa introul Out of Touch, mi s-au taiat picioarele, am simtit ca ma podideste un plins isteric si ca lesin.
Eram ca pustoaicele alea isterice, la concertele lui Michael Jackson. Eu, barbat de 40 de ani, cu ceva experienta de viata la activ, zic eu.
Steve, Bobby si Gene au aratat si s-au auzit senzational, a fost o experienta cu adevarat suprarealista, demna de memoria lui Chuck Schuldiner.
Pentru mine, a fost, fara indoiala, concertul vietii!
Comentarii
Trimiteți un comentariu