Treceți la conținutul principal

Opinia publică


extras din lucrarea mea de disertaţie, ''Argumente ale presei româneşti de după 1989 în sprijinul teoriei "spirala tăcerii" (cercetare: criza gripei aviare)'', susţinută la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Bucureşti, 2007, conducători ştiinţifici Prof. univ. dr. Paul Dobrescu şi Lector univ. drd. Nicoleta Corbu.

1. Opinia publică – imposibilitatea unei definiţii general acceptate

Opinia publică este unul dintre cele mai importante şi de durată concepte menţionate în cadrul ştiinţelor sociale, având o largă aplicare atât în psihologie, sociologie, istorie, cât şi în ştiinţele politice şi cercetările făcute asupra comunicării. Conceptul de opinie publică se bucură de o largă preocupare venită din plan social, dar şi de un interes major manifestat de mediile ştiinţifice şi intelectuale în ceea ce îl priveşte. Idei despre opinia publică pot fi găsite în filosofia secolului al XVIII–lea, în literatura renascentistă, chiar şi în opere ale lui Platon şi Aristotel. Însemnări despre opinia publică pot fi găsite în întregul peisaj al cercetărilor asupra societăţii umane, începând cu susţineri ale unor influenţi teoreticieni ai sistemului democratic şi critici ai societăţii, precum Rousseau (1762), Bentham (1838), Bryce (1888), Lowell (1913), Lippmann (1922) şi ajungând la lucrările de căpătâi în sociologie şi psihologie socială ale lui Tarde (1890/1903), Mc Dougall (1920), Allport (1924), precum şi la studiile empirice asupra efectelor mass media făcute de Lazarsfeld, Berelson şi Gaudet în 1944 şi de Hovland, Lumsdaine şi Sheffield în 1949.
În ciuda foarte deselor menţionări şi referiri la adresa sa, conceptul de opinie publică rămâne însă unul foarte controversat. Odată cu apariţia tehnicilor avansate de sondare a opiniei publice la începuturile secolului al XX-lea, analiştii au fost constant nevoiţi să redefinească, adapteze şi extindă vechiul concept şi noţiunile teoretice asupra opiniei publice în lumina eforturilor de cercetare empirică. Cercetătorii au avut adesea păreri contrare în abordările lor conceptuale şi chiar în încercarea de a defini însuşi conceptul de opinie publică. Acesta a devenit din ce în ce mai difuz, până când a ajuns, practic, inutilizabil. Baker (1990) a spus că ideea de opinie publică, aşa cum a fost concepută în secolul al XVIII-lea, este paradoxală. Prin alăturarea termenilor „opinie” şi „publică”, gânditorii iluminişti au avut în vedere universalitatea, obiectivitatea şi raţiunea. Pe de altă parte, conceptul „opinie” luat separat, sugerează subiectivism şi nesiguranţă. Alăturarea lui „opinie” de „publică” reprezintă o încercare liberal-filosofică de a contopi individul cu mulţimea, de a crea o legătură între bunăstarea colectivă şi preferinţele şi ideile individuale. În aceste condiţii nu este de mirare că încercările de definire a conceptului de opinie publică au oscilat între puncte de vedere holistice, care vedeau opinia publică ca ţinând de colectivitate, pe de o parte şi definiţii reducţioniste ce vizau indivizii, pe de altă parte. În 1965, omul de ştiinţă american Harwood Childs a reuşit să adune circa 50 de definiţii întâlnite în studiile pe acestă temă.[1] S-a ajuns până acolo încât în anii ’50 şi ’60 s-au înmulţit vocile care cereau să se renunţe la conceptul de opinie publică. Totuşi, în încercarea de a sistematiza şi unifica cele aproximativ 50 de definiţii ale lui Childs, ele au fost încadrate în două moduri distincte în care opinia publică poate fi concepută: opinia publică înţeleasă ca raţionalitate, cu funcţii de coagulare a opiniilor individuale şi de luare a deciziei în democraţie şi, respectiv, opinia publică înţeleasă ca instanţă de control social, cu funcţie de menţinere a coeziunii sociale şi de asigurare a unui grad de consens suficient pentru acţiuni şi decizii.[2] Ca o expresie a nelămuririlor oamenilor de ştiinţă în privinţa opiniei publice şi a incapacităţii acestora de a închide conceptul într-o formulă, W. Phillips Davison îşi începea articolul din International Encyclopedia of the Social Sciences (1968) cu fraza: „Nu există o definiţie general acceptată a ‹‹opiniei publice››”.[3]

2. Originile conceptului de opinie publică

„Opinia publică” este un concept ce a luat naştere în mare măsură în perioada iluministă. Ideea este legată de concepţiile politice liberale ale sfârşitului de secol XVII şi ale secolului al XVIII-lea şi de teoria sistemului democratic apărută în secolul al XIX-lea. Deşi „opinia publică” nu a fost menţionată ca atare până în secolul al XVIII-lea, multe lucrări anterioare au cuprins referiri la elemente specifice opiniei publice. Filosofia politică a Greciei antice a avut de-a face, de exemplu, cu capcanele şi potenţialele avantaje ale domniei poporului. Platon a criticat puterea populară punând la îndoială competenţa maselor de a dezbate probleme filosofice. El a acordat filosofiei dreptul de a hotărî în privinţa relaţiilor şi legăturilor umane. Aristotel, pe de altă parte, era de părere că sentimentele colective ale mulţimii pot contribui la crearea unor reguli general valabile şi în comun acceptate, a unui bun simţ în privinţa problemelor din sfera politicii. Deşi în operele clasice au apărut astfel de referiri la fenomenologie evident asemănătoare cu opinia publică, distincţia modernă între stat şi societatea în ansamblul ei şi între autorităţi publice specializate şi public în general nu apărea în filosofia politică ateniană. Combinaţia între termenii „opinie” şi „publică” şi crearea unui concept unitar, cu semnificaţii politice, a apărut mult mai târziu, în cadrul teoriilor asupra liberalismului şi democraţiei ale anilor 1700. Înainte de aceasta, au existat referiri la cei doi temeni, dar luaţi separat. Pentru cuvântul „opinie” au existat două semnificaţii disticte încă înainte de a apărea în teoriile secolului al XVII-lea despre liberalism şi democraţie, cele două modalităţi separate de înţelegere a cuvântului păstrându-se până în zilele noastre.
Prima semnificaţie are un caracter esenţialmente epistemologic, utilizarea termenului „opinie” făcându-se pentru a deosebi o problemă de judecată de una ţinând mai degrabă de realitate. În acest mod se distinge ceva nesigur de ceva despre care se ştie că este adevărat, fie prin demonstraţie, fie doar prin credinţa în acel adevăr. Această mod de folosire al termenului „opinie” este întâlnit şi astăzi, atunci când cineva vorbeşte despre „o problemă de opinie” mai degrabă decât despre o realitate. Când este pus în legătură cu societatea în ansamblul ei, termenul capătă uneori o conotaţie peiorativă, reflectată în expresii de genul „opinia comună”, „opinia generală” sau „opinia de rând”. În ciuda conotaţiilor sale uneori negative, „opinie” utilizat în manieră epistemologică se referă la o stare cognitivă, la o formă inferioară de cunoaştere.[4] În opera sa Tratat despre natura umană (1739/1740) , David Hume argumentează că, atunci când s-au întemeiat statele, oamenii şi-au cedat capacitatea de a folosi forţa, nu însă şi capacitatea de a aproba şi dezaproba. Pentru că oamenii au o tendinţă naturală de a ţine seama de opinii, de a se orienta după opiniile mediului, opinia este importantă pentru stat. Forţa decisivă a opiniiilor similare ale persoanelor private creează un consens, iar acesta formează baza reală a guvernării, în concepţia lui Hume. Principiul pe care el îl emite sună astfel: „Guvernarea se întemeiază numai pe opinie”. Orice autoritate se bazează pe „opinie”.[5]
O a doua semnificaţie a termenului „opinie”, după unele păreri mai apropiată de conotaţiile sale moderne, echivalează opinia cu manierele, morala şi obiceiurile. Aici accentul cade pe rolul opiniei populare în exercitarea unei presiuni sociale informale şi a controlului social. Opinia reprezintă reputaţia, stima şi părerea generală a celorlalţi asupra individului, ca o formă de constrângere asupra comportamentului uman.[6] În tratatul său Eseu asupra intelectului omenesc (1690), John Locke elaborează o terminologie pe trei niveluri: când se face referire la legea divină trebuie să se vorbească despre datorie şi păcat, în cazul legilor civile se vorbeşte despre legal şi ilegal, iar în cazul legii opiniei şi a renumelui, despre virtute şi viciu. Locke spune că trebuie să se facă distincţie între aceste trei tipuri de legi. Mai întâi, legea divină, apoi legea civilă şi, în al treilea rând, legea virtuţii şi a viciului, numită şi legea opiniei sau a reputaţiei. John Locke insistă asupra unor concepte ca „reputaţie”, care înfăţişează omul în totala sa dependenţă faţă de mediu, de cei mulţi, de ceilalţi, spunând că oamenii întâmpină cu suspiciune opiniile noi doar pentru că sunt noi, doar pentru că nu reprezintă încă o modă, nevrând să accepte că ele pot exprima un adevăr.[7]
Termenul „public” poate fi creditat, la rândul său, ca având mai multe semnificaţii, însă cele mai importante sunt două. Una dintre ele se referă la accesul comun, la un loc, spaţiu, deschis marelui public, valabil pentru toată lumea, aşa cum este o piaţă publică. Noţiunea se foloseşte şi astăzi, atunci când verbul a publica este utilizat pentru a indica procesul de a face ceva valabil, disponibil, pe scară largă. Dar modalitatea predominată de folosire a temenului „public” probabil că este aceea în care se face referire la probleme de interes general, la chestiuni oficiale şi de stat. De data aceasta nu mai este vorba de accesul comun, ci de interesul şi binele tuturor. O clădire guvernamentală nu presupune accesul liber, dar este de interes public.[8] Conexiunea dintre termenul „public” şi bunăstarea, binele comun, conduce cu uşurinţă la asocierea lui „public” cu probleme din aria de competenţă a autorităţilor statului, cu activităţi guvernamentale. Deşi noţiunea de „opinie publică” nu a fost folosită până la perioada iluminismului, atât „opinie”, cât şi „public” au fost întrebuinţate separat cu mult înainte, cu semnificaţii care s-au păstrat până în contemporaneitate, ajutând la înţelegerea conceptului. În mod remarcabil, „opinie” a fost utilizat în ambele sensuri, raţional-cognitiv şi nonraţional-social, anticipând o dualitate a semnificaţiilor care s-a transmis şi conceptului de „opinie publică”.

3. Un nou concept: “opinia publică”

Din combinarea celor doi termeni, „opinie” şi „public”, noile tendinţe sociale, economice şi poltice europene iluministe au creat un concept nou, „opinia publică”, ce viza judecăţile colective din afara sferei guvernamentale, dar care influenţau luarea deciziilor politice. Deşi unii istorici, precum Gunn, creditează limba engleză cu apariţia în premieră a unor termeni precum „opinion of the people” (opinia poporului) sau „opinion of the public” (opinia publicului) , franceza este considerată cel mai adesea ca limba care a inventat şi popularizat termenul de „opinie publică”. Elisabeth Noelle-Neumann, în Spirala tăcerii. Opinia publică – învelişul nostru social, consideră că cel care a pus pentru prima oară pe hârtie conceptul de „opinion publique” (opinie publică) a fost filosoful francez Jean-Jacques Rousseau in 1774. Acesta a folosit termenul cu semnificaţia de obiceiuri ale societăţii, maniere sociale, aşa cum este descrisă în această lucrare a doua modalitate de folosire a termenului de „opinie publică”. Până în 1780, conceptul de opinie publică era folosit pe scară largă de către scriitorii francezi, cu conotaţii mai degrabă politice decât sociale şi deseori alături de alte concepte, precum „voinţa comună”, „spiritul public” sau „conştiinţa publică”.[9]
Secolul al XVI-lea a cunoscut o creştere semnificativă a comerţului şi afacerilor, fapt ce a condus la emanciparea populaţiei şi la răspândirea ştiinţei de carte printre comercianţi şi afacerişti. Odată cu dezvoltarea tehnologică, literatura a început să cunoască o răspândire pe scară largă, fiind puternic susţiută de reformaţii protestanţi, care au ajutat la crearea unui larg public cititor. Literatura s-a separat de itermedierea formală a bisericii şi de scrierile cu caracter religios. Habermas (1962) arată că profesionalizarea artelor şi în special a literaturii a făcut ca aceasta să se liberalizeze, iar artiştii şi autorii nu au mai depins de sprijinul popular pentru a-şi putea realiza operele. Au început să prospere organizaţiile care promovau cititul şi magazinele de cărţi second hand, la finele secolului al XVIII-lea literatura politică şi morală fiind destul de răspândită printre clasele învăţate.[10] Reforma protestantă a avut însă şi alte efecte în afară de răspândirea literaturii. Învăţăturile lui Calvin şi Luther au pus la îndoială vechea ordine socio-politică ce se baza pe autoritatea şi jurisdicţia papală, protestanţii plasând în centrul teoriilor lor o nouă concepţie, mult mai individualistă, asupra omului. Autoritatea seculară a Papei a fost contestată atât pe plan moral, cât şi religios, lansându-se ideea că oamenii sunt stăpâni ai propriilor destine. Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, ideile lansate de Reforma protestantă au evoluat în teorii liberale cu arie mult mai largă de cuprindere, care afirmau că indivizii ar trebui să fie liberi să îşi urmeze propriile convingeri, atât în plan religios, economic, cât şi poltic.
Jürgen Habermas afirmă că aceste tendinţe istorice, în strânsă legătură cu dezvoltarea capitalismului şi cu apariţia clasei burgheze europene, au condus în cele din urma la apariţia unei foarte critice „sfere publice”. Habermas a definit sfera publică în sensul unei comunităţi virtuale, imaginare, care nu există neapărat într-un spaţiu identificabil. În forma sa ideală, sfera publică este ,,alcătuită din persoane private adunate împreună ca un public ce articulează nevoile societăţii în relaţia cu statul”.[11] Prin actele de dialog ce iau naştere în urma formării sferei publice, între membrii acesteia sunt generate opinii şi atitudini al căror rol este acela de a întări, sau, după caz, contesta, şi, ca atare, ghida, acţiunile statului. Ulterior, Habermas a făcut distincţie între ,,viaţa cotidiană” (lifeworld) şi ,,sistem”, în sensul că sfera publică reprezintă o parte a vieţii cotidiene, în timp ce ,,sistemul” se referă la economia de piaţă şi la aparatul de stat. Viaţa cotidiană este mediul ambient imediat al actorului social individual şi autorul german se opune oricărei analize care separă viaţa cotidiană de sistem în ceea ce priveşte negocierea puterii politice, spunând că este o opinie greşită aceea că sistemul domină întreaga societate. Scopul societăţilor democratice este tocmai acela de a ,,ridica un baraj pentru a proteja viaţa cotidiană de încolonarea uniformizantă cerută de rigorile sistemului”.[12]
Sfera publică a început să se dezvolte în Europa la sfârşit de secol XVII şi început de secol XVIII datorită cafenelelor englezeşti, saloanelor din Franţa şi birturilor din Germania, care au devenit locuri de întâlnire, adevărate instituţii sociale devotate literaturii şi artei conversaţiei, extrem de răspândite. Publicul literar din secolul al XVIII-lea a început să capete forţă politică, pe măsură ce burghezia s-a consolidat şi a devenit tot mai critică la adresa statului absolutist, criticile de natură liberală la adresa acestuia începând să circule în literatura politică şi să fie foarte răspândite în cafenele şi saloane. Schimbul liber de informaţii şi dezbaterea critică, deschisă, au devenit instrumente ale opiniei publice, care s-a născut ca o nouă formă de autoritate politică cu care clasa burgheză putea provoca conducerea absolutistă a statelor de la acea vreme.
Paul Rutherford vede succesul unei sfere publice prin asigurarea unui acces virtual nelimitat pentru cetăţeni, aceştia trebuind să fie liberi de orice coerciţie. Fiecare dintre participanţii la sfera publică trebuie să o facă de pe picior de egalitate, deci să nu intervină nici o ierarhie, dar în acelaşi timp sfera publică trebuie să se supună legilor statale, pentru a fi evitată anarhia. Nu în ultimul rând, calitatea participanţilor la sfera publică şi ataşamentul lor pentru argumentarea raţională sunt condiţii ce asigură succesul unei sfere publice.[13] Habermas, la rândul său, subliniază caracterul raţional şi egalitarist al opiniei publice în perioada Iluminismului. Opinia publică se naşte iniţial din discursuri raţionale, din argumentări, conversaţii active şi dezbateri. Acestea sunt publice, ele urmărind să stabilească voinţa comună şi binele general şi având un caracter deschis, fiind de dorit ca participarea la ele să fie cât mai largă. Habermas vede participanţii la dezbaterile publice ca fiind egali şi suverani, acordându-li-se merit exclusiv pentru ideile lor şi nu pentru statutul social, economic sau pentru puterea politică. Totuşi, în opinia sa, idealul de sferă publică nu a fost niciodată atins, din mai multe motive. Deşi în secolele ulterioare Iluminismului s-a renunţat la discriminările etnice, sexuale şi de clasă socială, Habermas identifică o altă sursă de deformare a sferei publice provenită din dezvoltarea bunăstării sociale, avântul industriilor culturale şi evoluţia marilor interese private, specifice secolului al XX-lea. El dă exemplu marile ziare al căror unic scop este profitul şi care au transformat presa într-un agent de manipulare, devenind ,,poarta prin care interese private privilegiate au invadat sfera publică”.[14] În Further Reflections Habermas susţine că dezbaterea publică poate fi animată prin ,,asociaţii formatoare de opinii”: asociaţii de voluntari, organizaţii sociale, biserici, cluburi de sport, grupuri de cetăţeni preocupaţi, comunităţi locale şi sindicate, ce se pot opune sau pot da o nouă interpretare mesajelor venite de la autoritatea statală.[15]
Alţi istorici au avut puncte de vedere diferite de cel al lui Habermas, spunând că intelectualii Iluminismului erau departe de a fi nişte egalitarişti nepregătiţi. Mulţi dintre ei erau de fapt foarte ezitanţi în privinţa individualismului şi a avantajelor luptei deschise în politică. Baker (1990) argumentează că gânditorii politici francezi ai jumătăţii de secol al XVIII-lea erau precauţi în privinţa libertăţii extreme de care se bucurau englezii, care părea să fie un factor de divizare, confruntări nesfârşite şi instabilitate politică. Emanciparea totală a individului nu era privită cu ochi buni de unii gânditori ai acelei perioade.
Totuşi, Jean-Jacques Rousseau era de părere că „binele comun”, „voinţa generală”, pot fi desluşite doar prin participarea directă şi continuă a indivizilor care dezbat liber şi care au astfel posibilitatea de a da naştere şi/sau de a subscrie unor idei colective. În Contractul social, Rousseau imaginează o instanţă aparte, „cenzorul”, o funcţie care nu existase până atunci şi care este creată de el doar în scopul de a spori puterea opiniei publice în calitatea ei de păzitoare a moravurilor. În acest context, Rousseau defineşte opinia publică ca pe o lege ce se foloseşte de cenzor ca de o unealtă pentru a păstra moralitatea spaţiului public, împiedicînd opiniile să decadă şi dându-le, uneori, dacă sunt şovăielnice, o anumită direcţie. Cenzorul, spune Rousseau, întăreşte ceea ce este bun în convingerile comune ale unui popor, numind binele şi răul. Rousseau cere ca însuşi guvernul francez să se supună cenzorului, care capătă astfel calitatea de autoritate morală.[16] Rousseau credea că membrii publicului, strângându-se împreună ca să decidă ce este mai bine pentru comunitatea lor, trebuie să renunţe la interesele şi grijile lor personale în favoarea bunăstării comune. Eficacitatea opiniei publice, prin legi nescrise, este o binecuvântare pentru legile sociale, iar tradiţiile şi moravurile reprezintă forme încetăţenite de aceasta. Cenzura constituită de opinia publică asupra individului păzeşte morala generală, iar pentru Rousseau contradicţia opiniei publice venea din confruntarea între conştiinţa individului şi opiniile celorlalţi. Astfel, opinia publică este compromisul între consensul social şi convingerile individuale.
Separarea opiniei publice a unei mase de indivizi cu interese ce intrau adeseori în conflict de opiniile individuale a fost dilema centrală a teoriilor politice liberale. Autonomia opiniei publice formată pe cale raţională era o soluţie. Deşi nu au reuşit foarte exact să spună ce era opinia publică, mulţi autori ai vremii au fost categorici în a afirma că opinia publică nu este opinia tuturor. Este, în schimb, un „tribunal anonim şi impersonal”, o nouă instanţă ce păstrează multe din atributele – infaibilitate, externalitate, unitate - vechii autorităţi absolutiste. [17] Ideea că opinia publică transcede opiniile individuale şi reflectă un abstract bine comun mai degrabă decât un compromis fragil între interesele indivizilor va fi regăsită cu recurenţă în teoriile despre acest concept, putând fi întâlnită chiar şi la teoreticieni din secolul XX.
Primii autori care au scris despre opinia publică au făcut rareori referiri explicite asupra grupului de oameni pe care îl aveau în vedere. Mona Ozouf susţine că opinia publică a fost cu precădere asimilată de francezii anilor 1700 cu opinia „oamenilor de litere”, care şi-au atribuit singuri la acea vreme rolul de arbitri în problematica socială şi politică.[18] Un al doilea grup social ce îndeplinea condiţiile unor purtători de opinie era alcătuit din membrii Parlamentului francez, care s-au făcut remarcaţi prin protestele lor împotriva Regelui şi prin încercările de a stârni „entuziasm public” în favoarea demersurilor lor. Atât Ozouf (1988), cât şi Baker (1990), subliniază că opinia publică nu numai că a început să se facă auzită în contextul criticilor aduse monarhiei franceze, mai mult, un important imbold pentru opinia publică a fost reprezantat de disiparea graduală a autorităţii absolutiste al cărui exponent era tocmai monarhul. În timpul crizei regimului absolutist, atât Coroana franceză, cât şi oponenţii săi, au făcut apel la un nou tip de legitimare, pentru ca argumentele fiecărei părţi să devină mai puternice decât cele ale taberei adverse.
Este vorba despre judecata „opiniei publice”, care devenea astfel o nouă autoritate prin apobarea sau dezaprobarea căreia guvernanţii şi opozanţii lor încercau să îşi atingă scopurile. „Publicul” devenea astfel un concept cu conotaţii ideologice, politice, fără nici o legătură cu planul social. Deşi cafenelele şi saloanele din perioada iluministă au contribuit la naşterea ideii iniţiale de „opinie publică”, autorii secolului al XVIII-lea au lăsat conceptul neclarificat şi vag în multe privinţe. „Opinia publică” a fost asociată discuţiilor libere şi schimbului de informaţii, acordându-i-se rolul de nouă instanţă ce se pronunţă în legătură cu acţiunile statului şi stabileşte care este binele comun. Aspecte cheie ale conceptului contemporan de opinie publică au fost dezvoltate însă în lucrări ulterioare despre democraţia reprezentativă, precum cea a lui Madison (1788) sau cele ale teoreticienilor utilitarişti englezi Bentham (1838) şi Mill (1824).
Dacă scrierile din secolul al XVIII-lea despre conceptul de opinie publică făceau referire în general la comportamentul social şi erau neclare în privinţa impactului politic şi al modului în care aceasta ar fi trebuit să influenţeze sfera guvernamentală, lucrări din secolul al XIX-lea precum cele ale lui Mill şi Bentham au reliefat un rol politic mult mai formal pentru opinia publică. Ea este privită acum prin prismă electorală, deci influenţând sfera legislativă şi guvernamentală. În contrast cu Rousseau, Mill şi Bentham argumentează că oamenii acţionează pentru a-şi satisface în primul rând nevoile şi dorinţele individuale, iar societatea este alcătuită din indivizi care urmăresc să îşi maximizeze propriile avantaje. Astfel apare nevoia unui mecanism care să armonizeze această confruntare de interese. Răspunsul la problema rezolvării conflictelor apărute între interesele contrare ale membrilor societăţii constă în guvernarea majorităţii, stabilită prin alegeri periodice şi plebiscit. În această concepţie a conducerii societăţii de către opiniile majoritare, statul capătă rolul de arbitru în confruntarea dintre interesele indivizilor, confruntare ce se naşte ca urmare a competiţiei economice dintre membrii societăţii ce caută să îşi maximizeze avutul. Modelul utilitarist democratic este cea mai modernă concepţie asupra opiniei publice, practic scoţând în evidenţă eforturile din secolul al XX-lea de a măsura şi cuantifica polarizarea opiniilor. Discrepanţa dintre concepţia utilitaristă şi „opinia publică” timpurie a Iluminismului constă în modalitatea diferită de determinare a binelui comun.
Rousseau vedea opinia publică ca pe o modalitate de îndeplinire a voinţei comune, care era stabilită prin implicarea continuă a mulţimii în dezbateri egalitariste, raţionale. În noua concepţie utilitaristă, cheia „opiniei publice” se află în funcţia de a maximiza dorinţele separate ale indivizilor şi anume în domnia majorităţii. În teoria utilitaristă, binele general lasă locul binelui majorităţii. Aceasta nu înseamnă însă că dezbaterile publice nu mai sunt prezente în peisaj, din contră, Mill şi Bentham au acordat credit total libertăţii presei, pe care Bentham o numeşte „tribunalul opiniei publice”. Palmer (1936) afirma că presa trebuie să facă publice toate acţiunile guvernamentale, pentru ca opinia publică să se poată constitui într-o formă de presiune socială care să reprezite paza împotriva eventualelor abuzuri de putere. Astfel de puncte de vedere asupra presei au anticipat în mare măsură noţiunea contemporană de libertate a informaţiei şi concepţia modernă ce prevede că mass media sunt câinele de pază al publicului. Cel mai practic mecanism de a determina binele comun nu a fost însă stabilit ca fiind continua implicare populară în dezbaterea problmelor politice, ci mai degrabă ca dorinţele poporului, încadrate în opinia majorităţii, să fie exprimate prin intermediul procesului electoral periodic.
Filosofia democraţiei majoritare a mai produs o schimbare conceptuală importantă. Însuşi „publicul”, definit vag în scrierile iluministe ca fiind alcătuit din membri ai clasei învăţate ce frecventau cafenelele şi saloanele, a căpătat o nouă incadrare identificată explicit cu populaţia cu drept de vot. Prin intermediul procesului electoral, publicul îşi poate controla reprezentanţii aleşi în forurile legislative.

4. Cinci îndelungate controverse asupra opinie publice[19]

Până la jumătatea secolului al XIX-lea, majoritatea lucrărilor ce tratau tema opiniei publice au avut un caracter filosofic şi normativ, fiind mai degrabă studii de teorie politică decât scrieri despre opinia publică propriu-zisă. Deşi susţinătorii conceptului democratic au câştigat tot mai mulţi adepţi pe parcursul secolului al XIX-lea, scrierile din această perioadă erau departe de a fi unitare în evaluarea competenţei opiniei publice. Adepţii reformelor liberale şi democratice au văzut în opinia publică o voce a clasei de mijloc emancipate, un factor de progres şi de protecţie împotriva erorilor de guvernare în acelaşi timp. Pe de altă parte, conservatorii criticau opinia publică despre care afirmau că are un caracter potenţial periculos, superficial şi nestatornic. După părerea acestora, opinia publică era prost informată şi trebuiau limitate puterile sale politice.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, conceptul de „opinie publică” a devenit tot mai des ţinta unor analize sistematice în manieră empirică, datorate dezvoltării ştiinţelor sociale. Autorii erau intrigaţi de „noua forţă” a opiniei publice în societate. Opinia publică devenea tot mai puternică şi se extindea către aproape toate clasele sociale odată cu educaţia şi cu apariţia unor mijloace de comunicare în masă din ce în ce mai eficiente. Odată cu secolul al XX-lea, s-a făcut simţită şi o schimbare în direcţionarea şi metodele analizei opiniei publice: ca urmare a dezvoltării ştiinţelor sociale, opinia publică a început să fie privită mai degrabă în lumina aspectelor sociologice şi psihologice decât din perspectivă politică şi filosofică. Atenţia oamenilor de ştiinţă este îndreptată acum către înţelegerea aspectelor sociale şi comportamentale ale opiniei publice, către funcţiile şi modul în care opinia publică influenţează societatea, către mijloacele prin care opinia publică poate fi controlată şi către importanţa factorilor emoţionali sau raţionali în formarea opiniei publice. Aceste tendinţe au condus la studiul opiniei publice din perspectiva a noi domenii academice: comportamentul colectiv şi psihologia socială, cercetări asupra atitudinilor şi opiniei, analiza propagandei, comportamentul politic şi cercetări asupra comunicării de masă.
La începutul secolului al XX-lea, conceptul de „opinie publică” era descris în pricipal în termeni precum dezbatere informată sau domnia majorităţii, ca urmare directă a teoriilor formulate în perioada iluministă şi, respectiv, a teoriei democraţiei reprezentative. În ciuda accentului pe care l-au pus pe raţiunea umană şi pe progresul societăţii prin intermediul educaţiei, autorii iluminişti nu au scăpat din vedere aspectele non-raţionale, emoţionale, ale opiniei publice. Acestea au fost atent cercetate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de lucrări care şi-au concentrat atenţia asupra comportamentului imitativ şi a „molipsirii” emoţionale în mijlocul mulţimilor. Îngrijorările şi temerile privind anumite aspecte ale opiniei publice, precum şi unele descoperiri realizate în urma cercetărilor empirice, i-au determinat pe mulţi cercetători să lanseze consideraţiuni dure cu privire la aspectele neclarificate îndeajuns ale conceptului de „opinie publică”. Controversele s-au axat în principal pe cinci aspecte problematice ale opiniei publice: două legate de potenţiala ei superficialitate (lipsa competenţei şi lipsa resurselor) şi alte trei cu privire la susceptibilităţile privind tirania majorităţii, propaganda (persuadarea maselor) şi dominaţia subtilă exercitată de elitele minoritare.
Lipsa competenţei. Rezervele cu privire la abilităţile marelui public în privinţa problematicii politice datează încă de la Platon, fiind foarte des exprimate chiar şi în Iluminism. Însă poate cel mai puternic rechizitoriu cu privire la guvernarea prin intermediul opiniei publice l-a făcut Walter Lippmann în lucrările sale Opinia Publică (1922) şi Publicul Fantomă (1925). Ideea principală a lui Lippmann era că teoria democratică cere mult prea mult de la cetăţenii de rând. Nu se poate aştepta de la aceştia să se comporte ca legislatori, să fie implicaţi activ în toate problemele pertinente cotidiene. O parte a problemei, în opinia lui Lippmann, constă în faptul că marele public este nepăsător la problematica politică. ,,Există categorii de cetăţeni suverani care îşi petrec cea mai mare parte a timpului liber comparând şi achiziţionând maşini - activitate în care îşi consumă cea mai mare parte a resurselor financiare - sau ocupându-se de jocuri de cărţi, de mersul la film şi la băile publice, vorbind întotdeauna cu aceeaşi oameni şi având, cu mici excepţii, aceleaşi vechi teme de discuţie. Nu se poate spune despre ei că sunt victime ale cenzurii, ale secretizării sau ale preţului ridicat şi al dificultăţilor legate de comunicare. Ei suferă de anemie, de lipsa apetitului şi a curiozităţii pentru scena umană. Problema lor nu este aceea a accesului către lumea exterioară. Lumi interesante îi aşteaptă să le cunoască, iar ei nu vor să le exploreze.”[20]
Aşa cum a notat Bryce (1888), „problemele publice vin abia pe locul trei sau patru între preocuparile vieţii”. Oamenii investesc puţin timp şi energie în a se familiariza cu subtilităţile lumii politice. Cunoştinţele detaliate despre problemele publice, pe care opinia publică trebuie să se bazeze, nu sunt disponibile pentru cetăţenii de rând, pentru care lumea politică este practic de neatins. Cetăţenii îşi formează ideile pe baza unor relatări incomplete, având puţin sau deloc contact direct cu evenimentele reale şi filtrează tot ceea ce văd prin prisma propriilor temeri şi prejudecăţi. Guvernarea bazată pe opinie publică poate fi viabilă în societăţile simple, primare, dar lumea modernă industrială a devenit prea extinsă şi complicată. În viziunea lui Lippmann, presa, considerată de democraţii progresişti un instrument pentru educarea şi formarea publicului, aproape că a contribuit la slăbiciunile opiniei publice, prin incapacitatea de a reflecta viaţa publică în întregul ei. Lippmann nu a fost primul care a remarcat discrepanţa dintre imaginea publicului activ participant într-o democraţie, moştenită de la saloanele şi cafenelele secolelor anterioare şi funcţionarea opiniei publice într-o naţiune cu sistem legislativ modern. Deşi a fost precedat de autori precum Tocqueville (1835) şi Bryce (1888), scrierile sale s-au făcut remarcate prin vigoarea şi profunzimea observaţiilor conţinute şi, în special, prin regândirea radicală a sistemului guvernării democratice. Lippmann era de părere că o opinie publică modernă îşi poate îmbunătăţi prestaţia doar dacă o organizaţie de specialitate independentă, alcătuită din „oameni de ştiinţă politică”, poate explica subtilităţile politice factorilor de decizie şi organizează opinia publică în vederea relaţiei sale cu presa.
Lipsa resurselor. Deşi nu au fost în dezacord cu portretul făcut de Lippmann opiniei publice moderne, alţi autori, ulteriori acestuia, au avut poziţii mai nuanţate cu privire la aprecierile sale critice privind capacitatea publicului de a exercita conducerea într-o societate democrată. John Dewey a apreciat în cartea sa Publicul şi problemele sale că problema nu constă în incompetenţa unei părţi a publicului, ci mai degrabă în insuficienţa metodelor de comunicare publică.[21]
John Dewey este autorul unei opere impresionante, care a acoperit domenii dintre cele mai diverse, de la democraţie, educaţie, psihologie, politică, public, opinie publică, propagandă, până la estetică, religie, epistemologie şi metafizică.[22] Opera sa, ca şi ataşamentul la valorile organizării pluraliste a societăţii moderne, i-au adus aprecierea de ,,cel mai important filosof al Americii” şi de ,,filosoful democraţiei” (Fort, 1998). Contribuţia sa în domeniul comunicării poate fi regăsită în lucrări precum The Public and Its Problems (1927), Democracy and Education (1916), Human Nature and Conduct: An Introduction to Social Psychology (1922). Atunci când vorbeşte despre comunicare, Dewey are în vedere ambele sensuri ale termenului: comunicarea ca transmitere şi comunicarea ca ritual, dar accentuează vădit perspectiva comunicării ca ritual. Oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun, iar comunicarea reprezintă modul în care ajung să deţină în comun aceste lucruri. În cadrul unei societăţi, comunicarea asigură participarea la înţelegerea comună, şi, în acelaşi timp, reprezintă o modalitate de a garanta emoţii şi dispoziţii intelectuale similare.
Dewey leagă aceste concluzii, prezentate în The Public and Its Problems, de celălalt sens al cuvântului comunicare - cel de transmitere - şi împărtăşeşete optimismul în ceea ce priveşte câştigurile în zona cunoaşterii şi rezolvarea problemelor sociale prin îmbunătăţirea condiţiilor şi a tehnologiilor de comunicare. El argumentează că ştiinţa socială autentică, cea care caută, înregistrează şi analizeză faptele pe baza cărora ia naştere gândirea şi se formează judecata publică, ar putea fi reflectată de presa cotidiană şi astfel s-ar găsi soluţia la confuzia şi fărâmiţarea ce caracterizau, în opinia sa, la acea vreme, publicul marii societăţi.[23] Personalitate de primă mărime a pragmatismului american, John Dewey întemeiază o orientare de sine stătătoare a acestei filosofii, cunoscută sub denumirea de ,,pragmatismul social” şi dezvoltată în cadrul Universităţii din Chicago. Deşi, la jumătatea anilor 1890, Dewey şi Mead renunţă la a mai dezvolta pragmatismul social bazându-se pe ideile lui Hegel, cum făcuseră până atunci, influenţa filosofului german va fi simţită în continuare, cu diferenţa că rolul acordat de acesta Spiritului Absolut în cadrul societăţii umane va fi înlocuit de gânditorii americani cu conceptul de comunicare. Ne aflăm deci în faţa unui demers care acordă comunicării un rol social extrem de complex, încât ea se apropie de puterea unei forţe mistice.
Comunicarea este importantă nu doar în dialogul social, în funcţionarea democraţiei, ci în însuşi procesul cunoaşterii, în desemnarea unui înţeles comun al lucrurilor, astfel încât adevărul nu mai este văzut ca fiind legat de introspecţie, de meditaţia solitară sau de evaluarea trăirilor subiective, de ordin personal, ci este dialog şi dezbatere, este convenirea şi asumarea unei înţelegeri comune. Comunicarea apare ca vehiculul adevărat nu numai al dialogului social, ci şi al procesului definirii comune, al înţelegerii comune, atât de important pentru coeziunea socială.[24] În 1922 John Dewey publică sub titlul Human Nature and Conduct: An Introduction to Social Psychology o serie de prelegeri ţinute în 1918 la Universitatea Stanford, prin care contrazice ideile cu privire la instinct aflate la modă în acea perioadă. Nu instinctul, ci obişnuinţa ocupă poziţia cheie în psihologia socială; aceasta nu se reduce la un simplu comportament de rutină, iar esenţa sa constă mai degrabă în predispoziţia învăţată, acumulată, care prefigurează răspunsul, configurează predilecţii durabile. Judecata reprezintă deci produsul obiceiurilor şi nu invers. Din moment ce oamenii sunt în întregime produsul obişnuinţei, al culturii, problemele sociale nu trebuie asociate cu natura umană, ci cu obişnuinţele care se formează, cu mediul cultural şi social în care trăiesc, cu instituţiile care promovează sau nu norme şi atitudini adecvate democraţiei. Psihologia socială a lui Dewey oferă o alternativă la teoriile psihologice care atribuie disfuncţionalităţile vizibile şi costisitoare ale democraţiei americane incapacităţii publicului de a adopta decizii raţionale.
Soluţia oferită de John Dewey este iluminarea opiniei publice, mai curând decât iluminarea oficialilor şi a conducătorilor, iar disputa Lippmann vs. Dewey s-a axat în jurul acestor două orientări. Ambii realizează importanţa mediului înconjurător, a reprezentării lui adecvate în procesul conducerii sociale, dar Lippmann este mai degrabă preocupat de capacitatea oamenilor de a cunoaşte acest mediu şi de a emite judecăţi inteligente în legătură cu acesta, în timp ce Dewey se concentrează pe condiţiile care stau la baza acţiunii comune de transformare a mediului. Lippmann argumentează în favoarea unei ,,ştiinţe sociale”, dar şi într-o direcţie elitistă: opinia expertă nu trebuie comunicată cetăţeanului obişnuit, ci elitelor aflate la conducere, în timp ce Dewey, deşi de acord cu prezenţa experţilor, se dovedeşte un critic sever al rolului lor formativ de politici şi definitor de interese. Există probleme tehnice, care trebuie rezolvate prin cercetarea faptelor, iar această cercetare nu poate fi făcută decât de către cei pregătiţi şi echipaţi pentru aşa ceva. Definirea intereselor revine însă publicului, în concepţia lui Dewey, altfel totul degenerează într-o oligarhie organizată în interesul celor puţini. Aici apare diferenţa fundamentală faţă de Lippmann: Dewey consideră că iluminarea publicului trebuie să preceadă iluminarea guvernanţilor, iar acest lucru se poate realiza doar prin alianţa dintre ştiinţa socială, colectarea eficientă a ştirilor, a datelor şi prezentarea convingătoare în presa scrisă a rezultatelor investigaţiilor sociale, ca singura soluţie reală de îndreptare a vieţii sociale într-o direcţie inteligentă.[25]
Spre deosebire de Lippmann, care credea că societatea americană nu va deveni niciodata o mare comunitate pe care să se bazeze o adevărată democraţie naţională a Statelor Unite, Dewey vedea acest lucru posibil, deşi recunoştea că o comunitate naţională nu se va bucura niciodată de toate caracteristicile pozitive ale unei comunităţi locale. Nu este necesar ca oamenii să aibă cunoştinţele şi pregătirea pentru a efectua sistematic investigaţii pentru fiecare preocupare comună, ei trebuie să aibă doar posibilitatea de a judeca informaţiile furnizate de experţi, iar soluţia constă în educaţie, este de părere Dewey. John Dewey a fost de acord cu Lippmann în privinţa rolului important pe care ştiinţele sociale trebuie să îl aibă în corectarea statului democrat, dar a avut o altă viziune asupra acestora. El a propus o ştiinţă socială bazată pe comunitate, care ar trebui să îşi răspândească învăţăturile către public prin prezentări adaptate capacităţii de înţelegere a mulţimii, făcute în presa populară, mai degrabă decât abordarea bazată pe experţi, pe informaţii ce necesită un înalt grad de pregătire, propusă de Lippmann. În opinia lui Dewey, este nevoie de o îmbunătăţire a metodelor şi condiţiilor în care au loc dezbaterile, discuţiile şi actul de persuasiune, pentru că, în caz contar, Marea Societate nu se va transforma în Marea Comunitate, iar publicul va suferi ca atare o trecere în umbră. Pe baza acestor idei, John Dewey deduce soluţiile pentru problemele publicului şi ale societăţii, soluţii care plasează comunicarea într-o poziţie centrală. El pledează pentru desfăşurarea unei activităţi susţinute de investigaţie socială, de colectare şi înregistrare a problemelor sociale, astfel încât temele, obiectele, fenomenele vizavi de care se formează cunoaşterea să fie cunoscute, aduse la lumină, iar publicul să cunoscă în întregime consecinţele acţiunilor conjugate ce îl afectează.
În plus, Dewey susţine garantarea libertăţii de disiminare a rezultatelor investigaţiei sociale, căci obstrucţionarea sau restricţionarea acestei libertăţi conduce, în opinia sa, la limitarea şi distorsionarea gândirii cu privire la problemele sociale, limitarea şi distorsionarea opiniei publice.[26] Şi alţi autori au considerat că problema esenţială este asigurarea resurselor optime pentru public, în pricipal prin intermediul mass media. E. E. Schattschneider (1960) era de părere că, dacă este, într-adevăr, o problemă cu opinia publică, ea provine din argumentările teoriei clasice a democraţiei, ce presupun nevoia de cetăţeni omniprezenţi şi nu din calitatea publicului în sine. Schattschneider crede că cetăţenii trebuie să fie implicaţi în detaliile de zi cu zi ale guvernării şi pentru aceasta este nevoie de un sistem politic competitiv cu lideri puternici, controversă şi alternative clare.
Tirania majorităţii. O a treia problemă ce a persistat în preocupările analiştilor opiniei publice a fost pericolul că aceasta ar putea fi dominată de mediocritate: cel mai mic numitor comun creat şi menţinut de presiunea majorităţii. În cadrul unei societăţi, chiar dacă punctul de vedere al unei minorităţi este cel valid, el nu va putea fi niciodată impus dacă există o diferenţă mare între aceasta şi majoritate, altfel spus, dacă există o majoritate largă. Această temere a fost exprimată încă de la începutul secolului al XIX-lea de către Alexis de Tocqueville (1835), care, inspirat de călătoria sa efectuată în Statele Unite ale Americii şi de societatea americană de la acea vreme, a avertizat că egalitatea condiţiilor sociale conduce la supremaţia opiniei publice asupra indivizior, dar şi a guvernării.
În cartea sa Democracy in America de Tocqueville vorbeşte despre puterea virtual nelimitată a majorităţii în cadrul societăţii americane şi despre consecinţele acestei stări de fapt. Esenţa guvernării democratice constă în suveranitatea absolută a majorităţii, care se dovedeşte mult prea puternică pentru orice altă forţă care ar încerca să i se opună, respectând cadrul legislativ al unei democraţii. Cele mai multe dintre constituţiile americane au luat măsuri de întărire a forţei majorităţii în mod artificial, este de părere de Tocqueville. Astfel, dintre toate instituţiile politice, legislativul american este cel mai sensibil la voinţa majorităţii, pentru că membrii acestuia sunt aleşi direct de către popor pentru perioade foarte scurte, în opinia autorului francez, ceea ce îi obligă să fie în temă nu numai cu convingerile generale, ci şi cu pasiunile şi dezbaterile zilnice ale electorilor lor.[27] În acelaşi timp, legea americană acordă legislativului o putere foarte mare, inclusiv asupra puterii executive, care nu se poate bucura din această cauză de stabilitate sau independenţă, fiind permanent supusă capriciilor puterii legislative, şi, prin consecinţă, capriciilor majorităţii populare. Autorul francez remarcă faptul, extrem de grav, că în unele state americane chiar şi puterea judecătorească a fost supusă, prin voinţă majoritară, autorităţii legislave, atât timp cât legiutorii au fost împuterniciţi să stabilească atribuţiile judecătorilor. El spune că din cauza puterii totale pe care opinia publică o exercită asupra actului legislativ, legile sunt la fel de nestatornice şi se schimbă la fel de repede ca şi interesul general. Cadrul legislativ este instabil, nesigur, iar unele legi, adoptate sub presiunea poporului, pot fi considerate capricioase, ca şi cei ce le-au impus – cetăţenii americani.
Tocqueville remarcă faptul că autoritatea morală a majorităţii rezidă din noţiunea încetăţenită în societatea americană că mai mulţi indivizi laolaltă dau dovadă de mai multă inteligenţă şi înţelepciune decât unul singur, ceea ce face ca numărul legislatorilor să fie mai important decât calitatea lor.[28] Societatea în care majoritatea guvernează datorită faptului că numărul mai mare de indivizi îi conferă dreptul de a se considera infinit mai inteligentă decât minoritatea, remarcă nu fără o oarecare ironie de Tocqueville, a fost reglementată chiar de către primii întemeietori ai Statelor Unite, care astfel au crezut că pot crea o naţiune liberă. Puterea morală a majorităţii se mai bazează pe un principiu, şi anume acela că interesul celor mulţi are întîietate în faţa interesului celor puţini, fiind de netolerat ca primul să fie prejudiciat în vreun fel de către minoritate. Deoarece Statele Unite au fost colonizate de indivizi cu drepturi şi status social egale, este natural ca interesele cetăţenilor americani de rând să fie convergente, ceea ce face ca minorităţile din anumite comunităţi să nu aibă nici o speranţă că pot atrage majoritatea de partea lor, mai spune de Tocqueville. O aristocraţie nu poate deveni niciodată o majoritate cât timp îşi păstrează privilegiile, iar dacă renunţă la ele încetează să mai fie aristocraţie, argumentează autorul francez.
Majoritatea exercită o autoritate de necontestat, puterea opiniei publice fiind, ca atare, extrem de mare, fără a avea vreun obstacol ce ar putea să îi stea în cale fără să fie strivit, mai observă de Tocqueville, ceea ce îl face să afirme că ,,această stare de fapt este rea în sine şi periculosă pentru viitor.”[29] Minoritatea va rămâne „singură şi neprotejată” în faţa majorităţii dominante. Alexis de Tocqueville spune că o majoritate luată colectiv este doar un individ, ale cărui opinii şi, frecvent, interese, sunt opuse de cele ale altui individ, asociat minorităţii. ,,Dacă este admisibil ca un om care posedă puterea absolută o poate folosi ca să infirme punctul de vedere al adversarilor săi, de ce nu ar putea avea şi o majoritate aceeaşi abordare?”[30] Nu este neapărat ca mai mulţi oameni împreună să devină mai buni, iar puterea rezultată din alăturarea lor să îi facă mai răbdători cu obstacolele ce li s-ar putea opune, afirmă de Tocqueville, fiind mai degrabă convins de contrariul.
Descriind societatea americană a începutului de secol XIX, autorul francez afirmă că nu cunoaşte ,,nici o altă ţară în care să fie o atât de mică independenţă în gândire şi liberatate reală a discuţiei ca în America”, unde ,, majoritatea ridică bariere formidabile în jurul libertăţii de opinie”. În cadrul acestor bariere un autor poate să scrie ceea ce doreşte, dar dacă se poziţionează în afara lor se află în real pericol de a fi expus unei persecuţii continue din partea opiniei publice, iar cariera sa publică este definitiv compromisă din moment ce a ofensat singura autoritate care i-ar fi putut asigura acest lucru. Alexis de Tocqueville spune că, pe măsură ce societatea americană s-a civilizat, a ajuns să rafineze până şi despotismul. Ea a renunţat la pene şi catran, ca instrumente ale oprobiului public, tirania majorităţii fiind exprimată mult mai subtil, prin simpla ignorare a opiniilor indezirabile şi prin excluderea lor în acest fel din viaţa publică.
Elisabeth Noelle-Neumann a reafirmat acest lucru în cercetările sale asupra opiniei publice, arătând că minoritatea se retrage în faţa presiunii majoritare, în ceea ce ulterior a devenit teoria „spirala tăcerii”. Mulţi alţi analişti au avertizat că puterea majorităţii ar putea deveni o problemă în timp. James Bryce a afirmat în 1888 că, pe măsură ce conducerea unei opinii publice de către o majoritate devine mai autoritară, este cu atât mai puţin probabil să apară minorităţi energice şi foarte probabil ca politicienii să se ocupe nu cu formarea opiniei publice, ci cu identificarea acesteia în scopul de a i se supune cât mai repede. Răspunsul problemei, a sugerat Bryce, dar şi alţi autori, constă într-o educaţie şi o socializare a poporului demne de o democraţie. O democraţie trebuie să cultive individualităţi viguroase pentru cetăţenii săi pentru a se asigura că vocea minorităţilor poate fi auzită.
Vulnerabilitatea la persuasiune. O altă mare preocupare a oamenilor de ştiinţă care s-au aplecat asupra problematicii opiniei publice este aceea că publicul este foarte uşor influenţabil, mai ales atunci când sunt utilizate elemente emoţionale şi non-raţionale, iar această ipoteză pare a fi de mult confirmată. Walter Lippmann afirma în cartea sa din 1925, Publicul Fantomă, că politicienii reuşesc să transforme multitudinea de dorinţe separate ale publicului într-o voinţă generală prin folosirea unor simboluri emoţionale, desprinse de latura lor raţională. Succesul regimurilor fasciste în Europa interbelică a exercitat un imens interes printre sociologii americani specializaţi pe analiza propagandei şi a persuasiunii, mai ales că regimurile fasciste s-au folosit foarte mult de comunicarea de masă. Panica provocată de difuzarea emisiunii radiofonice Războiul Lumilor a lui Orson Welles, în 1938, a arătat că media au capacităţi considerabile de a declanşa comportamente de masă iraţionale. Nu este deloc surprinzător că, pe parcursul secolului al XX-lea, cercetările despre opinia publică au mers mână în mână cu cele despre persuadarea maselor (mass persuasion) .
Dominaţia elitelor. Deşi mulţi s-au temut că există prea multă putere în mâinile publicului, există elemente care îndreptăţesc şi formarea unor păreri care afirmă contrariul. Ginsberg a spus în 1986 că democraţia modernă americană „domesticeşte credinţele populare”. Mai mulţi autori au afirmat că sporirea pasivităţii opiniei publice conduce la diferite modalităţi prin care guvernul şi elitele corporatiste ajung să o domine. Mills (1956) vedea societatea americană ierarhizată în trei straturi: primul, un strat subţire al unei elite puternice; al doilea strat, aflat în impas, este cel al unei „colecţii” de forţe politice ce se anulează reciproc; al treilea strat, masa din ce în ce mai mare de cetăţeni fără nici o putere. Mills este departe de a idealiza despre dezbaterile democratice nesfârşite şi discuţiile libere dintre cetăţeni. El afirmă că populaţia americană a fost transformată de către mass media într-o piaţă care consumă, mai degrabă decât într-un public care produce idei şi opinii.
Diferite mecanisme ale controlului exercitat de elite asupra publicului au fost prezentate şi de alţi critici contemporani. Ginsberg a afirmat că democraţia electorală a înlocuit tradiţionala relaţie de adversitate dintre un popor şi guvernul său cu una de dependenţă. Acum oamenii sprijină cu bună ştiinţă statul, fiind din ce în ce mai dependenţi de serviciile sale. După părerea lui Ginsberg, dezvoltarea instituţiilor electorale a făcut ca opinia publică să se exprime mai puţin agresiv la adresa statului. Când cetăţenii au început să vadă guvernul ca pe o sursă de avantaje, opinia publică a devenit mult mai puţin ostilă la adresa autorităţii centrale. Regimurile occidentale au reuşit în acest mod să transforme opinia publică dintr-o forţă ostilă, imprevizibilă şi adesea distructivă într-un fenomen mult mai puţin periculos şi uşor de urmărit. Ginsberg oferă un rol central în procesul de domesticire a opiniei publice chiar industriei de polarizare a acesteia, în ciuda declaraţiilor prin care se afirmă că polarizarea opiniilor este realizată pentru a întări vocea democrată a poporului.
Habermas notează idei similare în 1962, când susţine că mecanismele de creare a consensului politic în cadrul naţiunilor democrate moderne - cum ar fi polurile de opinie şi campaniile electorale populare - nu alimentează, din contră, pot suprima argumentarea raţională şi diversele discuţii populare caracteristice unei sfere publice veritabile.
În concluzie, cheia controverselor iscate în jurul conceptului de „opinie publică” este răspunsul la întrebarea dacă procesele obişnuite ale opiniei publice se încadrează în sfera democraţiei descrisă de gânditorii iluminişti. Altfel spus, dacă opinia publică este cu adevărat formată de un public alcătuit din indivizi egali, dornici de a-şi comunica problemele şi ideile şi neavând nici o constrângere în a îşi susţine punctele de vedere în faţa puterii politice.


Bibliografie:
1. Davison, Phillips, W., 1968: Public Opinion: Introduction, International Encyclopedia of the Social Sciences, vol.13, New York: Macmillan Co.& Free Press
2. Dewey, John, 1991, The Public and Its Problems, Athens: Ohio University Press
3. Dobrescu, Paul, Bârgăoanu, Alina, 2003, Şcoala de la Chicago, Sociologie Românească, Volumul I, nr. 1-2
4. Habermas, Jürgen, 1991: The Structural Transformation of the Public Sphere: An Inquiry into a category of Bourgeois Society. Trans. Thomas Burger with Frederick Lawrence. Cambridge, MA: MIT Press
5. Habermas, Jürgen, 1992: Further Reflections on the Public Sphere. În Habermas and the Public Sphere, Ed. Craig Calhoun. Trans. Thomas Burger. Cambridge, MA: MIT Press
6. Lippmann, Walter, Public Opinion, http://xroads.virginia.edu/~Hyper2/CDFinal/Lippman/contents.html
7. Noelle-Neumann, Elisabeth, 2004: Spirala Tăcerii. Opinia publică – învelişul nostru social, trad. Vlad Cucu-Oancea, Comunicare.ro, Bucureşti
8. Ozouf, Mona, 1988: Public Opinion at the End of the Old Regime, Journal of Modern History 60(Supplement): S1–S20
9. Price, Vincent, 1992: Public opinion. Newbury Park : Sage Publications
10. Rutherford, Paul, 2000: Endless Propaganda: The Advertising of Public Goods. Toronto: University of Toronto Press
11. de Tocqueville, Alexis, Democracy in America, http://xroads.virginia.edu/~HYPER/DETOC/toc_indx.html



[1] Noelle-Neumann, Elisabeth, 2004: Spirala Tăcerii. Opinia publică – învelişul nostru social, trad. Vlad Cucu-Oancea, Comunicare.ro, Bucureşti, p. 79
[2] Ibidem, p. 278
[3] Davison, Phillips, W., 1968: Public Opinion: Introduction, International Encyclopedia of the Social Sciences, vol.13, New York: Macmillan Co.& Free Press, p. 188

[4] Price, Vincent, 1992: Public opinion. Newbury Park : Sage Publications, p. 6

[5] Noelle-Neumann, Elisabeth, op. cit., p. 95
[6] Price, Vincent, op. cit., p. 6
[7] Noelle-Neumann, Elisabeth, op. cit., pp. 91- 93
[8] Price, Vincent, op. cit., p. 6
[9] Price, Vincent, op. cit., p. 8

[10] Price, Vincent, op. cit., p. 8
[11] Habermas, Jürgen, 1991: The Structural Transformation of the Public Sphere: An Inquiry into a category of Bourgeois Society. Trans. Thomas Burger with Frederick Lawrence. Cambridge, MA: MIT Press, p. 176
[12] Habermas, Jürgen, 1992: Further Reflections on the Public Sphere. În Habermas and the Public Sphere, Ed. Craig Calhoun. Trans. Thomas Burger. Cambridge, MA: MIT Press
[13] Rutherford, Paul, 2000: Endless Propaganda: The Advertising of Public Goods. Toronto: University of Toronto Press, p.18
[14] Habermas, Jürgen, op. cit., p. 185
[15] Ibidem
[16] Noelle-Neumann, Elisabeth, op. cit., pp. 106 - 109
[17] Price, Vincent, op. cit., p. 11
[18] Ozouf, Mona, 1988: Public Opinion at the End of the Old Regime, Journal of Modern History 60(Supplement): S1–S20
[19] Price, Vincent, op. cit., pp. 15-20
[20] Lippmann, Walter, Public Opinion, http://xroads.virginia.edu/~Hyper2/CDFinal/Lippman/contents.html, cap. III, 12.05.2007
[21] Dewey, John, 1991, The Public and Its Problems, Athens: Ohio University Press, p. 79
[22] Dobrescu, Paul, Bârgăoanu, Alina, 2003, “Şcoala de la Chicago”, Sociologie Românească, Volumul I, nr. 1-2, p. 63
[23] Ibidem, p. 64
[24] Ibidem
[25] Ibidem, pp. 65-66
[26] Ibidem, p. 68
[27] de Tocqueville, Alexis, Democracy in America, http://xroads.virginia.edu/~HYPER/DETOC/toc_indx.html, cap. XV, 15.05.2007
[28] Ibidem
[29] Ibidem
[30] Ibidem

Comentarii

  1. Bravo! Da, acesta se numeste un articol stiintific.

    RăspundețiȘtergere
  2. Pai, face parte din ditamai lucrarea de disertatie, care e cel putin la fel de stiintifica. :) Altfel spus, chiar asta era scopul. Vezi si aici:

    http://ionalecsandru.blogspot.com/2007/11/argumente-ale-presei-romneti-de-dup.html

    http://ionalecsandru.blogspot.com/2008/01/mass-media-i-spirala-tcerii-opinii.html

    http://ionalecsandru.blogspot.com/2008/01/cacealmaua-gripei-aviare.html

    RăspundețiȘtergere
  3. La fel de stiintifica si copiata, cel putin introducerea, integral din introducerea facuta de Vincent Price la lucrarea Public Opinion. Nu stiu daca stiintific se numeste si efortul de a traduce din engleza in romana. Oricum, felicitari pentru lucrare, doar voiam sa stii ca exista si altcineva, probabil in afara de constiinta ta, care iti spune ca nu este frumos sa plagiezi.

    RăspundețiȘtergere
  4. Capitolul despre opinia publica din lucrarea mea de disertatie citeaza mult din "Opinia publica" a lui Price, este adevarat. De aici si pina la a spune ca este un plagiat este insa cale lunga. Doar cine nu cunoaste ce este un plagiat sau un rauvoitor putea aduce asa o acuza. In primul rind, pentru ca trimiterile din lucrarea mea catre cea a lui Price sint numeroase, recunoscind, in acest fel, meritul lui Vincent Price asupra operei sale. Si, in al doilea rind, pentru ca "Opinia publica" a mea are mult mai multe surse, de asemenea citate cu tot respectul cuvenit. Mai multe nu spun, eventual cu nota de malitiozitate, pentru ca nu polemizez cu toti anonimii. E usor sa vorbesti despre constiinta altora cind semnezi, cu curaj, anonim.

    RăspundețiȘtergere
  5. Aceasta tema este pur si simplu fara pereche:), este foarte interesant pentru mine:P Bravo !! vreau sa mai vad in continuare discutii pe tema asta!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

KITSCH-ul şi modernitatea

( după Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii) Una dintre caracteristicile epocii noastre este aceea că am început să ne obişnuim cu schimbarea. Chiar şi experimentele artistice cele mai extreme par a stîrni prea puţin interes sau entuziasm. Imprevizibilul a devenit previzibil. Dacă modernitatea a orchestrat apariţia unei ,,estetici a surprizei’’, momentul de faţă pare a guverna totalul ei faliment. Astăzi, cele mai diverse produse artistice, acoperind toată gama, de la esoteric-sofisticat la kitsch-ul pur, îşi aşteaptă unele lîngă altele, în ,,supermarketul cultural’’, consumatorii respectivi. Estetici care se exclud una pe alta coexistă într-un şah etern, nici una nemaifiind în stare să preia cu adevărat conducerea. Cei mai mulţi analişti ai artei contemporane sînt de acord că lumea noastră este o lume pluralistă, în care orice este îngăduit din principiu. În cursul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea a apărut o sciziune ireversibilă între modernitate în sens de etapă în

Intemeierea statului Israel

1. Premise Lupta pentru dominatie si sfere de influenta in regiunea dintre Mediterana si marele Golf al petrolului a inceput inca de acum doua secole, cand teritoriile respective apartineau Imperiului Otoman. Prin pozitia sa strategica deosebita, facand legatura intre trei continente, Orientul Mijlociu a suscitat permanent interesul marilor imperii ale timpului, fiecare dintre acestea cautand sa se interfereze si sa acapareze cat mai mult spatiu in regiune, odata cu destramarea asteptata a Imperiului Otoman. Rezultatul primului razboi mondial a dat castig de cauza Marii Britanii si Frantei, care au preluat mostenirea otomana sub forma “mandatului” si a “protectoratelor” asupra celei mai mari parti din regiune, ignorand complet aspiratiile de libertate si independenta ale popoarelor ce traiau in aceasta parte a lumii. Imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, Franta a disparut de pe scena Orientului Mijlociu, iar pozitiile Marii Britanii s-au diminuat continuu, harta politic