Ion Alecsandru-the saga continues

Luna octombrie a anului 2004 a debutat cu o premieră absolută în viaţa publică autohtonă. Românii au putut vedea pentru prima oară, cu ocazia anunţului făcut de Theodor Stolojan că se retrage din cursa pentru Preşedenţie, un politician plîngînd în public. Nu s-a stabilit pînă acum, părerile fiind încă împărţite, dacă Traian Băsescu a plîns cu lacrimi de crocodil sau doar cu lacrimi de vechi lup de mare, hîrşîit în aprigele lupte politice dîmboviţene, cert este însă că din tot ineditul evenimentului cu pricina doar lacrimile au rămas în amintirea românilor. Nimeni nu îşi mai aminteşte de misterioasa boală de care s-a îmbolnăvit subit Theodor Stolojan, nici de promisiunile făcute de acesta că va reveni cu lămuriri suplimentare atunci cînd sănătatea i-o va permite. Mult mai grav, nimeni nu mai spune nimic despre declaraţiile şocante făcute ulterior de Traian Băsescu, cum că cel căruia i-a luat locul în cursa pentru prezidenţiale s-ar fi retras de fapt datorită stresului provocat de şantaj...

A fost cutremur... mare scofală: a avut Pămîntul o fricţiune, o neînţelegere, o crampă şi s-a scuturat puţin. Un nou motiv (şi ce motiv întemeiat!) pentru români de a ieşi din case şi de a încinge ample dezbateri. Dacă nu mai avem revoluţii sau turnee finale la fotbal, măcar cutremure să fie. Şi ce dezbateri! Că ce a fost, ce este şi ce va fi să fie! Toată gama, dom'le.... Nimic nu scapă românului cu ochii cîrpiţi de somn, o logoree interminabilă ce maschează frica. Frica de cutremur? Mai curînd frica de cutremurele din propriile suflete. Din tonul anumitor voci se distinge abia sesizabil regretul că nu a existat mai multă acţiune. Dacă noi am scăpat, păcat că ceilalţi nu au avut nimic. Se fac trimiteri şi comparaţii la 1977. Cu un regret şi o nostalgie macabre, unii se şi închipuie în rolul de salvatori, de căutători sub dărîmături, de eroi naţionali. Aşa ar fi ieşit poate din monotonia sărăciei, din obscuritatea lipsei de alternative şi de opţiuni viabile. Să moară 100, 1.000, d...

Tot respectul pentru conservationistii care se zbat pentru apararea speciilor pe cale de disparitie, pentru conservarea zestrei genetice a Terrei si trecerea ei in conditii cat mai apropiate de cele actuale generatiilor urmatoare.E de admirat lupta lor cu hulpavele companii corporatiste, care in goana lor vorace pentru profit neconditionat se lupta pentru resurse lipsite de orice retinere,in cel mai crud dispret fata de natura inconjuratoare si fata de adevar. Cred insa ca se scapa un element esential din vedere.Noile standarde culturale ce se incearca a fi impuse fac ca insasi natura umana sa fie in mare pericol. Omul – primata este o specie aproape disparuta.El a fost inlocuit de omul-furnica,de omul albina.Omul insecta.Cultura de firma in plin proces expansionist nu are nevoie de indivizi,de oameni cu idei proprii,cu aspiratii personale.Lucratoarele sunt la mare cautare acum. Oameni-lucratoare, care sa slujeasca supusi si fara cracnire asa – zisul interes comun, in fapt interesul ...

Aflat cu treburi prin centrul Bucureştiului, am fost tare bucuros şi uimit în acelaşi timp să văd un loc liber pe un trotuar, loc în care puteam să îmi parchez maşina fără să îmi aduc contribuţia zilnică la bunăstarea patronilor parcărilor Dalli. După ce am parcat şi m-am asigurat că maşina nu încurcă în nici un fel circulaţia, nici a maşinilor, nici a pietonilor, am vrut să plec şi să îmi văd de treabă. Problema e că la mică distanţă, patru-cinci metri, o poliţistă de la poliţia rutieră făcea ce ştiu ei mai bine: tăia chitanţe maşinilor parcate în apropiere. Am zăbovit preţ de cîteva secunde lîngă maşină, aşteptînd ca poliţista să îmi spună că nu am voie să parchez acolo, dar cum aceasta m-a ignorat complet, chiar mi-a lăsat impresia că se ascunde de mine printre celelale maşini, am vrut să mă îndepărtez şi să să mă ocup de lucrul pentru care ajunsesem în zonă. Imaginea poliţistei cu chitanţierul în mînă nu mi-a dat însă pace şi, după ce m-am îndepărtat puţin de maşină, m-am întors să...

Pe una din uşile glisante de la ieşirea din Aeroportul Otopeni era lipită, nu demult, o coală de hîrtie pe care scria cu pixul, cu litere de-o şchioapă: ’’ Defect’’ . Angajaţii aeroportului încercau astfel să îi prevină pe călătorii ce veneau de pe terminalul de sosiri să nu se posteze în faţa uşii, căci aceasta nu se va deschide decît prin cine ştie ce minune. Toate bune şi frumoase, pînă la un moment dat, cînd de pe terminal vine în mare viteză un bărbat cu două valize mari în mîini şi care, după aspect, se vedea de la distanţă că este occidental şi că nu prea e obişnuit cu obiceiurile şi tradiţiile ţării în care tocmai sosise. Acesta frînează în ultima clipă în faţa uşii cu pricina şi constată uluit că nu se deschide. După cîteva secunde de aşteptare, începe un dans pe loc, cu mişcări stînga-dreapta şi sus-jos ale corpului, în speranţa că îndărătnica uşă se va hotărî, în sfîrşit, să se deschidă. Cum era de aşteptat, nu se întîmplă nimic. Atunci bărbatul dă măsura perseverenţei cu ca...

O maşină a hingherilor a descins nu demult în trombă în Piaţa Amzei, tulburînd liniştea specifică locului. Din ea au coborît val-vîrtej doi-trei, cum spuneam, hingheri şi au început să alerge cu laţuri în mîini cîinii care au avut ghinionul să fie prin preajmă. Totul s-a petrecut în mare viteză, acţiunea fiind de o violenţă ieşită din comun, cu trecători niznai ce riscau să fie răsturnaţi de iureşul urmăriţilor şi al urmăritorilor. În urma goanei, un hingher s-a întors la maşină cu un cîine mare, negru, ce se zbătea schelălăind în laţ. ’’Sări, mamaie, că l-au prins pe Zoro’’ se aude în acelaşi timp ţipătul disperat al unui puradel răsărit ca din pămînt. Şi mamaie nu întîrzie să apară. Trecută de 70 de ani, cam la o sută de chile, îmbrobodită cu o basma înflorată şi îmbrăcată în portul specific cu mai multe fuste, mamaie începe să îi scuipe, lovească, înjure şi blesteme pe hingheri, cu precădere pe cel care îl ţinea pe Zoro în laţ. Scena este tragic-comică şi nu ştii de cine să îţi fie ...

Acum citeva zile mă plimbam agale şi fără griji pe stradă, cînd deodată am avut neplăcutul sentiment că sînt urmărit. Şi cum povestirile despre extratereştrii care răpesc pămînteni în scopuri nu tocmai binevoitoare sînt destul de sumbre ca să îmi doresc să fiu eu primul bucureştean răpit de OZN-uri în cartierul Sălăjean din Balta Albă, m-am întors brusc şi destul de nervos să văd cine sînt cei care aveau o treabă cu mine. Speriaţi însă, probabil, de chipul meu de pămîntean, extratereştrii au turat OZN-ul şi au demarat în trombă. Am apucat totuşi să văd că OZN-ul era de fapt o Dacie Logan albă, iar dinăuntrul lui patru extratereştrii costumaţi cu uniformele albastre din dotare şi cu şepci asortate mă studiau cu interes. Pe portiera portiera Loganului scria, cu litere de-o şchioapă: Poliţia comunitară, Primăria sectorului 3. De extratereştrii de la circa 13 (cu respectul cuvenit, Garda) şi de Jandarmerie ştiam, îi văd mereu cum patrulează prin cartier. Cu poliţia comunitară recunosc însă...

Săptămîna trecută mi-am luat o amendă de circulaţie, că tot e taxa pe viciu în actualitate, iar şofatul în condiţii normale dacă nu este vicios, măcar încalcă legea. Adică, încăpăţînîndu-mă eu să nu merg ca după mort cu 50 de km la oră, am fost luat de radar cum goneam pe şoselele Capitalei cu ameţitoarea viteză de 65 de km la oră. Viciul fiind recunoscut şi acceptat, a urmat partea cea mai grea şi anume plata amenzii. Avînd în vedere că agentul de circulaţie, după ce mi-a recomandat extrem de amabil să mă grăbesc încet, m-a sfătuit să mă îndrept către cea mai apropiată unitate CEC pentru a plăti amenda, asta am şi făcut. Se ştie că pe principiul ’’greşeala recunoscută este pe jumătate iertată’’ amenzile de circulaţie plătite în maxim 48 de ore de la data faptei se înjumătăţesc. La CEC însă, stupoare. Funcţionara de acolo mi-a spus cu un zîmbet înţelegător că amenzile de circulaţie se plătesc doar la Administraţia Financiară a sectorului în raza cărui locuiesc. ’’ Ce oameni drăguţi’’ m...

În campania electorală din primăvara lui 2005, actualul Primar general, domnul Adriean Videanu, a preluat programele şi subiectele de discuţie publică, altfel spus promisiunile, de la mult mai popularul său înaintaş, Traian Băsescu. Acesta nu putea să îşi permită să priveze ţara de cel mai carismatic Preşedinte dintre marinari pe care România putea să îl aibă şi este de înţeles că lucruri mărunte precum curăţenia Bucureştiului, asfaltarea şi reabilitarea străzilor, fluidizarea circulaţiei, construcţia de locuinţe sociale, repararea şcolilor, reabilitarea reţelei de apă şi canalizare, curăţarea lacurilor din nordul Capitalei, etc., lucruri promise chiar de el, au fost lăsate în grija celui ce avea să îi succeadă în funcţie. Nodul gordian al disputei electorale pentru Bucureşti în 2005 a fost prioritatea pe care candidatul Alianţei DA, Videanu, o acorda construirii pasajului Basarab şi înfiinţării de parcări subterane, proiecte absolut necesare pentru fluidizarea traficului infernal din ...