Cutremur…

A fost cutremur... mare scofală: a avut Pămîntul o fricţiune, o neînţelegere, o crampă şi s-a scuturat puţin. Un nou motiv (şi ce motiv întemeiat!) pentru români de a ieşi din case şi de a încinge ample dezbateri. Dacă nu mai avem revoluţii sau turnee finale la fotbal, măcar cutremure să fie. Şi ce dezbateri! Că ce a fost, ce este şi ce va fi să fie! Toată gama, dom'le....
Nimic nu scapă românului cu ochii cîrpiţi de somn, o logoree interminabilă ce maschează frica. Frica de cutremur? Mai curînd frica de cutremurele din propriile suflete. Din tonul anumitor voci se distinge abia sesizabil regretul că nu a existat mai multă acţiune. Dacă noi am scăpat, păcat că ceilalţi nu au avut nimic. Se fac trimiteri şi comparaţii la 1977. Cu un regret şi o nostalgie macabre, unii se şi închipuie în rolul de salvatori, de căutători sub dărîmături, de eroi naţionali. Aşa ar fi ieşit poate din monotonia sărăciei, din obscuritatea lipsei de alternative şi de opţiuni viabile. Să moară 100, 1.000, dar să existe măcar un erou! Altfel spus: să moară toţi, dar el să scape.
El, românul de rînd, care prin şmecheria lui nu numai că scapă, dar devine şi erou. În pijama şi papuci.

text publicat in Dilema Veche, Nr.44, 12-18 nov. 2004