Argumente ale presei româneşti de după 1989 în sprijinul teoriei "spirala tăcerii" (cercetare: criza gripei aviare)
INTRODUCERE
Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte obiectiv, apelând la argumente teoretice şi practice, modul în care mass media autohtone, din poziţia lor de actor important pe scena publică românească de după ’89, pot influenţa decisiv opinia publică asupra poziţiilor adoptate într-o problematică oarecare.
Miezul cadrului teoretic este oferit de teoria spiralei tăcerii, prin care cercetătoarea germană Elisabeth Noelle-Neumann a readus în atenţia specialiştilor din domeniul comunicării, dar şi al celorlalte ştiinţe sociale, paradigma efectelor puternice ale mijloacelor de comunicare în masă asupra audienţelor lor. Aşa cum însăşi Elisabeth Noelle-Neumann îl defineşte, fenomenul de spirală a tăcerii este un mecanism de formare şi difuzare a opiniei publice, care se formează pe baza observării şi evaluării de către indivizi a mediului social, a modului în care se grupează opiniile în opinie majoritară şi opinie minoritară. Acestea nu se referă însă la realităţi statistice, care să fie uşor detectabile prin metodele clasice de măsurare a opiniei publice, ci la realităţi simbolice. Elisabeth Noelle-Neumann spune că oamenii au capacitatea de a anticipa şi stabili cu precizie care opinie devine majoritară şi care minoritară, spirala tăcerii devenind astfel un mecanism prin care se formează şi se difuzează opinia publică, o modalitate de formare a opiniei. Societăţile umane se fac remarcate prin aceea că majoritatea membrilor grupurilor sociale dovedesc similarităţi ale comportamentelor, ceea ce înseamnă că, într-un fel sau altul, grupul exercită presiuni către uniformitate. Astfel rezultă procesul de conformizare, prin care grupul exercită presiuni asupra membrilor pentru a respecta normele de grup. Teoria spiralei tăcerii pleacă de la ideea că societatea, nu numai grupurile de apartenenţă, îi ameninţă pe indivizii care se abat de la consens cu izolarea, cu excluderea şi că, pe de altă parte, indivizii nutresc o teamă de izolare de cele mai multe ori inconştientă, probabil motivată genetic. Această teamă de izolare îi face să urmărească permanent care sunt opiniile şi comportamentele acceptate în mediul lor şi ce este condamnat; de asemenea, ce opinii şi comportamente iau amploare şi care anume pierd teren. Teoria vorbeşte şi despre un simţ cvasistatistic, care îi ajută pe oameni să ajungă la această evaluare, al cărei rezultat le influenţează comportamentul general şi verbal. Dacă ei cred că se află în consens cu opinia publică iau parte la discuţie, siguri de sine, atât în sferele private, cât şi în cele publice, manifestându-şi convingerile fără reţinere. Dacă, din contră, oamenii de rând simt că opinia lor este cea minoritară, preferă să păstreze tăcerea pentru a nu fi supuşi oprobiului public sau, mai grav, îşi adaptează opiniile şi comportamentul pentru a se contopi cu majoritatea. Trăind într-o lume în care mass media sunt omniprezente, oamenii nu mai sunt conştienţi că amestecă propria percepţie cu percepţia oferită de către mijloacele de comunicare în masă. Ei ajung să adopte, de cele mai multe ori, inconştient, punctul de vedere oferit de către mass media, să interpreteze şi să acţioneze în virtutea acestui punct de vedere. Mass media accelerează procesul de formare a spiralei tăcerii, având rolul unor indicatori care arată distribuţia opiniilor în legitime şi nelegitime.
Cercetarea practică se apleacă asupra crizei gripei aviare şi a modului în care aceasta a fost reflectată de mijloacele de comunicare în masă. Criza gripei aviare a căpătat o amploare de mari proporţii, ceea ce a condus la rezultate dezastruoase asupra unei părţi a economiei româneşti şi la mari neajunsuri de natură practică, dar şi emoţională, cu care populaţia a trebuit să se confrunte. Lucrarea încearcă să arate că, alături de modul de acţiune ezitant şi defectuos abordat de către autorităţi, mediatizarea excesivă şi felul în care au fost (sau nu) prezentate anumite aspecte de către realizatorii de ştiri au contribuit la impunerea unui statu-quo, a unei perspective unilaterale şi a unei pseudo-realităţi administrativ-mediatice, ce au condus la crearea unei excitări nejustificate a întregii situaţii, la panicarea populaţiei prin inducerea sentimentului de pericol iminent ce pândeşte, implacabil şi letal, din umbră. Deşi în timpul crizei gripei aviare autorităţile au luat măsuri care ulterior s-au dovedit a răspunde mai degrabă unor interese economice, dar şi de imagine, particulare, interesul public a fost, cu sprijinul nemijlocit al mass media, atât de des şi cu atâta convingere invocat, încât cei care au încercat să ia o poziţie împotriva părerii generale (sau care era prezentată în media ca fiind generală) s-au confruntat aproape imediat cu posibilitatea de a fi puşi la stâlpul infamiei, de a fi sancţionaţi de majoritatea covârşitoare (reală sau aparentă). Studiul de caz monitorizează, prin intermediul site-urilor lor oficiale de pe internet, reflectarea crizei gripei aviare de către două televiziuni specializate de ştiri de pe piaţa media românească, Realitatea TV şi Antena 3, făcând o statistică a numărului de ştiri difuzate de cele două televiziuni pe tema gripei aviare de la declanşarea crizei şi până la data realizării studiului. De asemenea, studiul clasifică ştirile difuzate de cele două televiziuni în problematica gripei aviare, în funcţie de tonul lor, în ştiri alarmante, neutre şi pozitive, prin aceasta dorind să susţină cu date concrete afirmaţiile de natură teoretică făcute în această lucrare.
Testarea empirică a teoriei spiralei tăcerii este complicată, pentru că aceasta se bazează, aşa cum se va vedea în Capitolul III, pe patru premise diferite, precum şi pe o a cincea, rezultată din asocierea celorlalte patru, ce trebuie traduse în indicatori observabili, în situaţii care pot face obiectul unor întrebări din interviul demoscopic. Trebuie stabilit, cu mijloacele unei anchete obişnuite, cum se distribuie opiniile populaţiei pe o temă anume, precum şi cum percep indivizii climatul de opinie (cum se consideră că gândeşte cea mai mare parte a populaţiei în privinţa temei respective). Cercetarea empirică trebuie apoi să stabilească cum este văzută evoluţia viitoare într-o anumită controversă (care parte câştigă şi care va intra în declin), urmând ca după aceea să fie măsurate, în special în situaţii cu caracter public, disponibilitatea de exprimare şi tendinţa de a păstra tăcerea în legătură cu respectiva problemă, care trebuie să aibă o încărcătură valorică - de natură emoţională sau asociată cu judecăţi morale.
În final, trebuie stabilit care sunt mass media cele mai influente şi care parte este susţinută de acestea. De această parte finală se ocupă studiul de caz, ce furnizează cercetarea empirică pentru lucrarea de faţă. Aşa cum se va vedea în Capitolul III, televiziunea este canalul de comunicare cu cea mai mare influenţă în rândurile populaţiei, comparativ cu celelalte mijloace de comunicare în masă, datorită varietăţii de stimuli la care telespectatorii sunt expuşi şi încărcăturii emoţionale pe care o au programele tv. Studiul de caz va dezvălui fără dubiu că două principale televiziuni de ştiri din România s-au plasat de partea autorităţilor şi a măsurilor radicale (şi, după părerea insuficient reflectată în media a specialiştilor, nejustificate) pe care acestea le-au luat în lupta cu gripa aviară.
Această lucrare nu se va ocupa de primele premise ce susţin spirala tăcerii, din lipsa datelor concrete în ceea ce priveşte distribuţia opiniilor şi modul de percepere al climatului de opinie. Lucrarea nu îşi propune să demonstreze că mass media ar fi schimbat sau nu opiniile populaţiei, ci doreşte să demonstreze că televiziunile autohtone au influenţat decisiv climatul de opinie prin prezentări repetate ale situaţiei gripei aviare efectuate pe un ton alarmist, violent, prin ştiri insuficient documentate şi superficiale ce au abundat în etichetări şi încadrări (Capitolul III). Acest lucru a influenţat disponibilitatea de exprimare a celor care nu au fost de acord cu măsurile luate de autorităţi în privinţa gripei aviare, teama de izolare şi de repercusiuni din partea opiniei publice declanşând mecanismele fenomenului de spirală a tăcerii. Consideraţiunile de mai sus se bazează pe cercetările autoarei teoriei spiralei tăcerii, care afirmă că nu a descoperit încă o spirală a tăcerii care să acţioneze în altă direcţie decât mediul de informare dominant - presiunea opiniei publice pleacă în mai mică măsură de la majorităţile numerice decât de la certitudinile agresiv manifestate public de o parte.
Exceptând Introducerea, lucrarea este structurată în patru capitole (din care ultimul reprezintă studiul de caz) şi Concluzii. Primul capitol se ocupă de conceptul de opinie publică, cu originile, dezvoltarea şi controversele ce s-au iscat de-a lungul timpului în jurul său. Înţelegerea modului de formare a opiniei publice, precum şi resorturile interioare ale acestui fenomen ce are adeseori un caracter profund emoţional şi mai puţin bazat pe argumente logice poate ajuta la o mai bună înţelegere a spiralei tăcerii. Al doilea capitol prezintă în detaliu teoria spiralei tăcerii, modul în care ea a luat naştere şi argumentele de natură teoretică, dar şi aparţinând de domeniul cercetărilor empirice pe care se bazează. Cel de-al treilea capitol face o prezentare exhaustivă a rolului mass media în societate, cu funcţiile şi disfuncţiile lor şi a modului în care au ajuns să creeze în contemporaneitate pseudo-realitatea zilnică a individului, devenind astfel o sursă de bază în formarea şi dezvoltarea opiniei publice şi arogându-şi rolul pe care Jean-Jacques Rousseau l-a acordat în cadrul unei societăţi instituţiei Cenzorului. Capitolul III se ocupă şi de normele de grup, pentru a extinde regulile de formare a opiniilor majoritare şi minoritare în cadrul grupului la nivelul întregii societăţi, făcând o paralelă între presiunea conformizantă făcută de un grup asupra membrilor săi şi presiunea pe care opinia publică, societatea în ansamblul ei, o face asupra individului prin intermediul mass media – stâlpul infamiei al zilelor noastre. Prin caracterul său unilateral, indirect şi public, mesajul emis de media ajută la crearea spiralei tăcerii, individul fiind neputincios în încercarea de a contracara argumentele susţinute de mijloacele de comunicare în masă. Studiul de caz prezintă istoricul gripei aviare în România, diferitele opinii care au încercat să se facă auzite public în timpul crizei şi modul în care situaţia a fost reflectată de ştirile a două televiziuni informative. Ultima parte a acestei lucrări, Concluziile, consideră că argumentele teoretice şi de natură empirică aduse în capitolele anterioare sunt extrem de clare şi se mulţumeşte să facă o paralelă între cadrul teoretic prezentat şi cazul concret al crizei gripei aviare în România.
.....................................................................................................................................................................................................
3. Climatul de opinie dominant - panica. Concluzii
Epizootia de gripă aviară, denumită şi ,,gripa puiului”, ,,ciuma păsărilor” sau ,,influenţa aviară”, care afectează în prezent continentul european, se transmite încă greu de la păsări infectate la om, dar face să planeze ameninţarea unei pandemii greu de controlat cu mijloacele actuale de protecţie. Gripa aviară este provocată de viruşii gripali A/H5, H7, H9, de origine aviară, care sunt responsabili de pandemii. Virusul epidemiei, H5N1, este un subtip viral care a fost depistat prima dată în urmă cu mai multe decenii la păsările sălbatice. Primele focare ce au afectat păsările au apărut la începutul anilor ‘90 în Europa şi Statele Unite ale Americii. În 1997, un baieţel care crescuse într-un centru avicol a murit de o gripă misterioasă în Hong Kong. Încă de la apariţia veştii de gripă aviară, s-a zvonit că acest virus ar putea omorî câteva sute de milioane de oameni. Nu au murit decât câteva zeci de persoane, presupus de gripă aviară. Anual mor în lume câteva sute de mii de oameni din cauza gripei comune.[1]
În România nu a fost documentat nici un caz de gripă aviară la om. Au fost doar câteva suspiciuni ce au fost repede infirmate. Cu toate acestea, în perioada crizei aviare, adică în toamna lui 2005 şi primăvara lui 2006, a existat o adevărată isterie în rândul populaţiei. Frica românilor de gripa aviară a atins paroxismul. Orice pasăre moartă întâlnită pe stradă declanşa reacţii de panică. O gaiţă moartă găsită de vizitatori în Grădina Botanică a declanşat o avalanşă de telefoane disperate la Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară (ANSVSA), care era solicitată să ridice pasărea şi să ia măsurile de rigoare pentru a preveni îmbolnăvirea populaţiei.[2] Un porumbel mort la Arcul de Triumf a creat panică printre bucureşteni[3], a căror reacţie a fost aceeaşi: apeluri disperate către ANSVSA şi Comandamentul Antiepizootic. Probabil că românii vedeau salvarea în intervenţia acestor autorităţi tocmai pentru că ele au fost, alături de Ministrul Agriculturii de la acea vreme şi cu largul concurs al mass mediei autohtone, responsabile de răspândirea isteriei legată de gripa aviară. Dealtfel, oficialităţile române şi autorităţile statului pe ansambul lor au avut declaraţii şi au luat sau au intenţionat să ia măsuri care privite acum, la un an de la încheierea crizei, nu pot părea decât ridicol-penibile, în cel mai bun caz populiste şi generatoare de imagine. De exemplu, Prefectul şi Primarul General al Capitalei au anunţat cu maximă promptitudine că va fi interzisă creşterea oricărei păsări domestice în Bucureşti, iar Ministerul de Interne a anunţat că în atribuţiile Poliţiei va intra şi urmărirea, respectiv capturarea spre confiscare a păsărilor de curte aflate libere, pe stradă. Deşi, în ciuda isteriei generale, au existat voci care să se opună acestor măsuri aberante, ele nu au dorit sau au fost împiedicate să se facă auzite. Cei care au îndrăznit să se opună părerii generale au fost repede reduşi la tăcere, puşi la stâlpul infamiei: riscul ca România să fi fost cuprinsă de o epidemie de gripă aviară la oameni ar fi fost mult prea mare. Cel puţin conform prezentării situaţiei de către autorităţi, cu sprijinul de nădejde al mijloacelor de informare. Cei ce nu au fost de acord cu gripa aviară pe ansamblul ei sau cu anumite aspecte petrecute în timpul crizei aviare s-au găsit în situaţia de a prefera să îşi păstreze părerile pentru ei, pentru a nu fi puşi la stâlpul infamiei, s-au găsit, cu alte cuvinte, în plină spirală a tăcerii.
Datorită mass-media, autorităţile, ca reprezentante ale opiniilor majoritare ce au declanşat fenomenul de spiralare, au devenit şi mai puternice. Intrarea mijloacelor de informare în spirala tăcerii a făcut ca opiniile minoritare, deşi de multe ori cu adevărat de specialitate, să nu aibă nici un ecou pentru opinia publică şi să fie minimale, să se constituie într-un adevărat nucleu dur. Amplificarea opiniei majoritare de către mass media a condus la o exacerbare artificială a crizei aviare, la declanşarea unei panici generale, în care oamenii care întâlneau o pasăre moartă sau vie, sălbatică sau domestică, credeau că se află în pericol de moarte. Deşi aprig contestate de virusologi şi de medicii veterinari, măsurile luate de oficialităţi - care au făcut ca mai mult de un milion de păsări de curte să fie omorâte şi mii de oameni să aibă de suferit datorită carantinei umane impuse în focarele de gripă aviară - au condus la crearea unui climat de opinie dominant în rândul opiniei publice, care ajunsese să vadă în păsări elemente de pericol iminent ce ameninţau sănătatea generală şi ordinea socială. Deşi, nu de puţine ori, măsurile luate de autorităţi au fost descrise de articole din presa centrală ca ţinând mai degrabă de satisfacerea unor interese materiale şi de imagine personale, opiniile majoritare ce au susţinut criza gripei aviare au invocat interesul public. Mass media au susţinut aceste opinii şi puncte de vedere, făcându-i pe cei care aveau alte păreri să arate aproape ca nişte inamici în ochii opiniei publice. De aici a rezultat şi tonul timid al celor care totuşi au încercat să liniştească populaţia. Faptul că nu au fost mediatizaţi nici pe departe cu intensitatea cu care mijloacele de informare au vorbit despre măsurile luate de autorităţi a făcut ca nucleul dur de opinii minoritare, deşi adeseori reprezentat de specialişti de cea mai înaltă pregătire în virusologie şi medicină veterinară, să fie practic invizibil în ochii opiniei publice. Opiniile majoritare s-au întărit şi au putut astfel să se exprime în voie, să creeze, cu sprijinul mass media, o foarte periculoasă stare de panică în rândul populaţiei. Astfel, nimeni nu a mai ripostat în situaţia în care industria românească de carne de pasăre aproape a fost pusă pe butuci şi mai multe firme au câştigat averi considerabile în urma gestionării prin contracte dubioase a măsurilor luate de autorităţi cu ocazia crizei gripei aviare. Mai mult, deşi, de multe ori, prejudiciată în mod direct de către măsurile impuse de autorităţi (carantina umană, uciderea păsărilor de curte), populaţia a asistat tăcută şi nu şi-a apărat în nici un fel interesele. Cine ar fi îndrăznit să contrazică climatul de opinie dominant ar fi fost imediat acuzat că urmăreşte subminarea interesului public, ar fi fost pus la stâlpul infamiei. Opiniile oficiale exacerbate şi impuse de mass media au făcut ca cei ale căror interese au fost prejudiciate, precum şi cei care au fost împotriva isteriei aviare în general, să nu îşi poată face auzit punctul de vedere, de teama posibilelor repercusiuni ce puteau apărea din contrazicerea climatului dominant. Aşa cum am afirmat în preambulul studiului de caz, opiniile majoritare au devenit invulnerabile, de necontestat, în timp ce opiniile minoritare au fost reduse până la a rămâne din ele doar un nucleu dur. Prin modul în care au susţinut doar o parte din opinii, pe cele oficiale, mass media au contribuit decisiv la formarea fenomenului descris de cercetătoarea germană Elisabeth Noelle-Neumann şi intitulat generic ,,spirala tăcerii”.
[1] Ziua on line, 4 ianuarie 2007, Idem, 16.06.2007
[2] Ziua on line, 24 octombrie 2005, Gaiţă suspectă de aviară la Bucureşti , de L.M., http://www.ziua.net/display.php?data=2005-10-24&id=187199, 16.06.2007
[3] Adevărul on line, 20 octombrie 2005, Un porumbel mort la Arcul de Triumf a creat panică printre bucureşteni, de Mihaela Radu, http://www.adevarul.ro/articole/un-porumbel-mort-la-arcul-de-triumf-a-creat-panica-printre-bucuresteni/158196, 16.06.2007
............................................................................................................................................................................................................................................
CONCLUZII GENERALE
Mass media deţin un rol central în cultura contemporană. Televiziunea, cu precădere, a ajuns să fie omniprezentă, să înlocuiască pur şi simplu toate sursele de informaţii, idei şi conştientizări. Realitatea complexă redată de televiziune se contopeşte practic cu percepţiile nemediate prin faptul că poate fi văzută şi auzită; în plus, conţinuturile cu încărcătură afectivă, legate de ce e bine şi ce e rău, sunt percepute nemijlocit prin imagine şi sunet: este vorba despre senzaţii persistente, care rămân în mintea oamenilor şi atunci când conţinutul raţional a dispărut de mult. Prezentarea unor păsări arse de vii, gazate cu miile, a ,,mascaţilor în alb” ce s-au ocupat de punerea în practică a măsurilor dispuse de autorităţile sanitar-veterinare, a lăsat în mintea telespectatorilor nişte imagini care nu au dispărut foarte uşor. Aşa cum a susţinut Walter Lippmann, imaginile simplificate ale realităţii prezentate de televiziuni ajung de fapt să devină însăşi realitatea oamenilor, acel ceva numit de el ,,the pictures in our heads” (,,imaginile din mintea noastră”). Ce este cu adevărat realitatea este lipsit de importanţă, căci doar presupunerile noastre legate de ea contează, doar ele determină aşteptările, speranţele, strădaniile, sentimentele şi acţiunile noastre. Cultura mass media este selecţia din realităţile lumii pe care o oferă media şi, atâta vreme cât lumea se află în afara razei de acţiune, în afara orizontului unui individ, aceasta este de cele mai multe ori singura perspectivă despre lume pe care acesta o are. Aşadar, ce nu apare în ştiri nu există. Acest lucru face o dată în plus din mass media actori foarte importanţi pe scena socială, iar funcţiile pe care mijloacele de informare trebuie să le îndeplinească în serviciul societăţii devin cu atât mai importante. Mai ales când aceste funcţii, aşa cum am arătat în Capitolul III, se pot transforma foarte uşor în ceea ce Harold Lasswell şi Charles Wright au numit disfuncţiile media.
Funcţia de supraveghere face ca mass media să informeze şi să ofere ştiri. Când îndeplineşte această funcţie, media ne avertizează deseori asupra pericolelor probabile şi furnizează informaţii care sunt esenţiale pentru economie, public şi societate. Funcţia de supraveghere poate cauza însă şi disfuncţii. În cazurile în care pericolele pentru societate sau ameninţările sunt subliniate în mod exegerat, poate apărea panica. În plus, indivizii pot cădea într-o stare de apatie sau pasivitate ca rezultat al unei asimilări prea mari de informaţii, mass media putând avea din această perspectivă o disfuncţie de ,,narcotizare”. În cazul crizei gripei aviare, panicarea populaţiei de către mass media a fost mai mult decât evidentă. La fel şi starea de pasivitate în care a căzut populaţia, care nici nu mai încerca să protesteze la adresa măsurilor luate de autorităţi care le prejudiciau în mod vădit şi direct interesele şi despre care am vorbit în ultima parte a studiului de caz. În afară de aceasta, o expunere prea mare la ,,informaţii” neobişnuite, anormale, extraordinare, poate face ca mulţi dintre membrii audienţei să aibă o perspectivă redusă a ceea ce este uzual, normal sau obişnuit.
Funcţia de legătură a mijloacelor de comunicare în masă reprezintă selectarea şi interpretarea informaţiilor despre mediul înconjurător. Deseori media aduc critici şi indică cum ar trebui să reacţioneze cineva la evenimente. Funcţia de legătură serveşte la întărirea normelor sociale şi la menţinerea consensului prin prezentarea abaterilor de la normă, conferă statut prin reliefarea indivizilor selectaţi şi poate acţiona ca un control asupra guvernului. Funcţia de legătură poate deveni disfuncţională când media perpetuează stereotipuri şi împiedică schimbarea socială şi inovaţia, minimalizează critica, întăreşte părerile majorităţii în dauna opiniilor minorităţii, care nu sunt prezentate în presă. Funcţia de legătură acordă putere mai mare unei anumite categorii, putere care, în mod normal, ar trebui ţinută sub control. Exact acest lucru s-a întâmplat în cazul crizei gripei aviare în România, autorităţile căpătând, datorită sprijinului mediatic preferenţial, o putere a opiniilor practic de necontestat. Întărirea puterii părerilor majorităţii în dauna opiniilor minoritare a condus la apariţia fenomenului de spirală a tăcerii, cei ce nu au fost de acord cu măsurile luate de autorităţi constituindu-se practic într-un nucleu dur, fără vizibilitate media. ,,Ceea ce nu apare în ştiri, nu există”- opiniile minoritare în cazul crizei aviare în România practic nu au existat, datorită neputinţei celor ce le-au susţinut de a se lupta cu climatul dominant de opinie impus de mass media.
Neputinţa individului în faţa media poate fi trăită în două feluri. În primul rând, atunci când trebuie captată atenţia publică pentru o persoană, o idee, o informaţie sau perspectivă care - aşa cum s-a întâmplat cu opiniile specialiştilor în virusologie şi în medicină veterinară care nu au putut să îşi facă auzite punctele de vedere în cazul gripei aviare în România - din cauza selecţiei pe care o întreprind mass media, nu capătă caracter public. Cealaltă latură a neputinţei ce poate fi resimţită de individ în faţa mijloacelor de comunicare în masă este reprezentată de mass media ca stâlp al infamiei. Individul care este ,,expus” într-o lumină negativă în mijloacele de informare se vede victima unei sfere publice lipsite de limite şi identitate. El nu se poate apăra, instrumentul ,,contraargumentării” este grotesc din cauza slăbiciunii sale, apărând drept şi rigid între conţinuturile bine ambalate care sunt vehiculate de mass media. În ambele cazuri, se creează premisele pentru ca mass media să devină parte integrantă în formarea şi dezvoltarea spiralei tăcerii.
Prin intermediul funcţiei de articulare, mijloacele de informare influente oferă altor jurnalişti, precum şi susţinătorilor unei anumite părţi în cadrul unei controverse, cuvintele şi argumentele de care aceştia au nevoie, influenţând astfel procesul opiniei publice, exprimarea sau păstrarea tăcerii. Dacă nu găsesc pentru punctul lor de vedere o articulare cât de cât frecventă, oamenii aleg sa tacă, amuţesc, lăsând opiniilor sprijinite de mijloacele de informare, aşa cum a fost şi cazul opiniilor oficialităţilor din criza aviară, oportunitatea disponibilităţii covârşitoare de exprimare. Mass media accelerează procesul de formare a spiralei tăcerii, având rolul unor indicatori care arată distribuţia opiniilor în legitime şi nelegitime. Aşa cum a arătat chiar Elisabeth Noelle-Neumann, nu există spirală a tăcerii care să fi funcţionat în alt sens decât cel al mediului de informare dominant.
Rolul mass media în cadrul societăţii contemporane este unul complex, având foarte multe implicaţii. Cercetătorii din domeniul ştiinţelor comunicării încă dezbat asupra efectelor pe care mijloacele de comunicare în masă le au sau le pot avea asupra audienţelor lor. Paradigma efectelor puternice ale mijloacelor de informare asupra populaţiei trebuie să îi responsabilizeze pe cei denumiţi atât de sugestiv the gatekeepers. Atunci când îşi arogă rolul pe care Jean-Jacques Rousseau l-a rezervat în cadrul societăţii umane instituţiei Cenzorului (autoritatea morală supremă), instituţiile mass media trebuie să dea dovadă de obiectivitate şi de respect pentru opiniile tuturor cetăţenilor, în caz contrar mijloacele de informare putând sta, aşa cum am arătat, la originea declanşării unor fenomene asimilate spiralei tăcerii. Mass media reprezintă un stâlp al infamiei contemporan necruţător, căci, aşa cum am arătat, individul expus într-o lumină negativă în mijloacele de comunicare în masă trebuie să se confrunte cu o sferă publică lipsită de limite şi de identitate, media reprezentând sfera publică cea mai extinsă ce a existat vreodată. Caracterul public conferă legitimitate, ceea ce face ca un comportament, altfel în sine reprobabil, să ajungă să fie adoptat de marea masă dacă este susţinut de mass media. Atunci când se publică ceva este cât se poate de uşor de observat dacă intră sau nu sub incidenţa stâlpului infamiei. Un comportament contrar normelor care devine public fără a fi înconjurat de atmosfera specifică stâlpului infamiei devine modă, pentru că toată lumea poate vedea că cine adoptă respectivul comportament nu se supune riscului izolării.
Odată eliberate de cenzura sistemului comunist, mass media din România s-au confruntat cu o libertate care adeseori s-a dovedit a fi greu de gestionat. Datorită caracteristicilor lor descrise mai sus, este foarte uşor pentru mijloacele de informare să participe, voit sau nu, la declanşarea şi susţinerea unor fenomene precum spirala tăcerii, capcană pe care nici media românească nu a reuşit să o evite. Criza gripei aviare este doar un exemplu în care mijloacele de informare au susţinut fără nici o rezervă doar anumite luări de poziţie, în detrimentul unor opinii minoritare care - confruntate cu sfera publică virtual nelimitată, asimilată opiniei publice, reprezentată de mass media – au fost astfel practic suprimate, reduse doar la stadiul unui nucleu dur. Criza gripei aviare este deci doar un exemplu în care mass-media din România au participat la declanşarea şi dezvoltarea mecanismului de formare a opiniei publice numit spirala tăcerii.
Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte obiectiv, apelând la argumente teoretice şi practice, modul în care mass media autohtone, din poziţia lor de actor important pe scena publică românească de după ’89, pot influenţa decisiv opinia publică asupra poziţiilor adoptate într-o problematică oarecare.
Miezul cadrului teoretic este oferit de teoria spiralei tăcerii, prin care cercetătoarea germană Elisabeth Noelle-Neumann a readus în atenţia specialiştilor din domeniul comunicării, dar şi al celorlalte ştiinţe sociale, paradigma efectelor puternice ale mijloacelor de comunicare în masă asupra audienţelor lor. Aşa cum însăşi Elisabeth Noelle-Neumann îl defineşte, fenomenul de spirală a tăcerii este un mecanism de formare şi difuzare a opiniei publice, care se formează pe baza observării şi evaluării de către indivizi a mediului social, a modului în care se grupează opiniile în opinie majoritară şi opinie minoritară. Acestea nu se referă însă la realităţi statistice, care să fie uşor detectabile prin metodele clasice de măsurare a opiniei publice, ci la realităţi simbolice. Elisabeth Noelle-Neumann spune că oamenii au capacitatea de a anticipa şi stabili cu precizie care opinie devine majoritară şi care minoritară, spirala tăcerii devenind astfel un mecanism prin care se formează şi se difuzează opinia publică, o modalitate de formare a opiniei. Societăţile umane se fac remarcate prin aceea că majoritatea membrilor grupurilor sociale dovedesc similarităţi ale comportamentelor, ceea ce înseamnă că, într-un fel sau altul, grupul exercită presiuni către uniformitate. Astfel rezultă procesul de conformizare, prin care grupul exercită presiuni asupra membrilor pentru a respecta normele de grup. Teoria spiralei tăcerii pleacă de la ideea că societatea, nu numai grupurile de apartenenţă, îi ameninţă pe indivizii care se abat de la consens cu izolarea, cu excluderea şi că, pe de altă parte, indivizii nutresc o teamă de izolare de cele mai multe ori inconştientă, probabil motivată genetic. Această teamă de izolare îi face să urmărească permanent care sunt opiniile şi comportamentele acceptate în mediul lor şi ce este condamnat; de asemenea, ce opinii şi comportamente iau amploare şi care anume pierd teren. Teoria vorbeşte şi despre un simţ cvasistatistic, care îi ajută pe oameni să ajungă la această evaluare, al cărei rezultat le influenţează comportamentul general şi verbal. Dacă ei cred că se află în consens cu opinia publică iau parte la discuţie, siguri de sine, atât în sferele private, cât şi în cele publice, manifestându-şi convingerile fără reţinere. Dacă, din contră, oamenii de rând simt că opinia lor este cea minoritară, preferă să păstreze tăcerea pentru a nu fi supuşi oprobiului public sau, mai grav, îşi adaptează opiniile şi comportamentul pentru a se contopi cu majoritatea. Trăind într-o lume în care mass media sunt omniprezente, oamenii nu mai sunt conştienţi că amestecă propria percepţie cu percepţia oferită de către mijloacele de comunicare în masă. Ei ajung să adopte, de cele mai multe ori, inconştient, punctul de vedere oferit de către mass media, să interpreteze şi să acţioneze în virtutea acestui punct de vedere. Mass media accelerează procesul de formare a spiralei tăcerii, având rolul unor indicatori care arată distribuţia opiniilor în legitime şi nelegitime.
Cercetarea practică se apleacă asupra crizei gripei aviare şi a modului în care aceasta a fost reflectată de mijloacele de comunicare în masă. Criza gripei aviare a căpătat o amploare de mari proporţii, ceea ce a condus la rezultate dezastruoase asupra unei părţi a economiei româneşti şi la mari neajunsuri de natură practică, dar şi emoţională, cu care populaţia a trebuit să se confrunte. Lucrarea încearcă să arate că, alături de modul de acţiune ezitant şi defectuos abordat de către autorităţi, mediatizarea excesivă şi felul în care au fost (sau nu) prezentate anumite aspecte de către realizatorii de ştiri au contribuit la impunerea unui statu-quo, a unei perspective unilaterale şi a unei pseudo-realităţi administrativ-mediatice, ce au condus la crearea unei excitări nejustificate a întregii situaţii, la panicarea populaţiei prin inducerea sentimentului de pericol iminent ce pândeşte, implacabil şi letal, din umbră. Deşi în timpul crizei gripei aviare autorităţile au luat măsuri care ulterior s-au dovedit a răspunde mai degrabă unor interese economice, dar şi de imagine, particulare, interesul public a fost, cu sprijinul nemijlocit al mass media, atât de des şi cu atâta convingere invocat, încât cei care au încercat să ia o poziţie împotriva părerii generale (sau care era prezentată în media ca fiind generală) s-au confruntat aproape imediat cu posibilitatea de a fi puşi la stâlpul infamiei, de a fi sancţionaţi de majoritatea covârşitoare (reală sau aparentă). Studiul de caz monitorizează, prin intermediul site-urilor lor oficiale de pe internet, reflectarea crizei gripei aviare de către două televiziuni specializate de ştiri de pe piaţa media românească, Realitatea TV şi Antena 3, făcând o statistică a numărului de ştiri difuzate de cele două televiziuni pe tema gripei aviare de la declanşarea crizei şi până la data realizării studiului. De asemenea, studiul clasifică ştirile difuzate de cele două televiziuni în problematica gripei aviare, în funcţie de tonul lor, în ştiri alarmante, neutre şi pozitive, prin aceasta dorind să susţină cu date concrete afirmaţiile de natură teoretică făcute în această lucrare.
Testarea empirică a teoriei spiralei tăcerii este complicată, pentru că aceasta se bazează, aşa cum se va vedea în Capitolul III, pe patru premise diferite, precum şi pe o a cincea, rezultată din asocierea celorlalte patru, ce trebuie traduse în indicatori observabili, în situaţii care pot face obiectul unor întrebări din interviul demoscopic. Trebuie stabilit, cu mijloacele unei anchete obişnuite, cum se distribuie opiniile populaţiei pe o temă anume, precum şi cum percep indivizii climatul de opinie (cum se consideră că gândeşte cea mai mare parte a populaţiei în privinţa temei respective). Cercetarea empirică trebuie apoi să stabilească cum este văzută evoluţia viitoare într-o anumită controversă (care parte câştigă şi care va intra în declin), urmând ca după aceea să fie măsurate, în special în situaţii cu caracter public, disponibilitatea de exprimare şi tendinţa de a păstra tăcerea în legătură cu respectiva problemă, care trebuie să aibă o încărcătură valorică - de natură emoţională sau asociată cu judecăţi morale.
În final, trebuie stabilit care sunt mass media cele mai influente şi care parte este susţinută de acestea. De această parte finală se ocupă studiul de caz, ce furnizează cercetarea empirică pentru lucrarea de faţă. Aşa cum se va vedea în Capitolul III, televiziunea este canalul de comunicare cu cea mai mare influenţă în rândurile populaţiei, comparativ cu celelalte mijloace de comunicare în masă, datorită varietăţii de stimuli la care telespectatorii sunt expuşi şi încărcăturii emoţionale pe care o au programele tv. Studiul de caz va dezvălui fără dubiu că două principale televiziuni de ştiri din România s-au plasat de partea autorităţilor şi a măsurilor radicale (şi, după părerea insuficient reflectată în media a specialiştilor, nejustificate) pe care acestea le-au luat în lupta cu gripa aviară.
Această lucrare nu se va ocupa de primele premise ce susţin spirala tăcerii, din lipsa datelor concrete în ceea ce priveşte distribuţia opiniilor şi modul de percepere al climatului de opinie. Lucrarea nu îşi propune să demonstreze că mass media ar fi schimbat sau nu opiniile populaţiei, ci doreşte să demonstreze că televiziunile autohtone au influenţat decisiv climatul de opinie prin prezentări repetate ale situaţiei gripei aviare efectuate pe un ton alarmist, violent, prin ştiri insuficient documentate şi superficiale ce au abundat în etichetări şi încadrări (Capitolul III). Acest lucru a influenţat disponibilitatea de exprimare a celor care nu au fost de acord cu măsurile luate de autorităţi în privinţa gripei aviare, teama de izolare şi de repercusiuni din partea opiniei publice declanşând mecanismele fenomenului de spirală a tăcerii. Consideraţiunile de mai sus se bazează pe cercetările autoarei teoriei spiralei tăcerii, care afirmă că nu a descoperit încă o spirală a tăcerii care să acţioneze în altă direcţie decât mediul de informare dominant - presiunea opiniei publice pleacă în mai mică măsură de la majorităţile numerice decât de la certitudinile agresiv manifestate public de o parte.
Exceptând Introducerea, lucrarea este structurată în patru capitole (din care ultimul reprezintă studiul de caz) şi Concluzii. Primul capitol se ocupă de conceptul de opinie publică, cu originile, dezvoltarea şi controversele ce s-au iscat de-a lungul timpului în jurul său. Înţelegerea modului de formare a opiniei publice, precum şi resorturile interioare ale acestui fenomen ce are adeseori un caracter profund emoţional şi mai puţin bazat pe argumente logice poate ajuta la o mai bună înţelegere a spiralei tăcerii. Al doilea capitol prezintă în detaliu teoria spiralei tăcerii, modul în care ea a luat naştere şi argumentele de natură teoretică, dar şi aparţinând de domeniul cercetărilor empirice pe care se bazează. Cel de-al treilea capitol face o prezentare exhaustivă a rolului mass media în societate, cu funcţiile şi disfuncţiile lor şi a modului în care au ajuns să creeze în contemporaneitate pseudo-realitatea zilnică a individului, devenind astfel o sursă de bază în formarea şi dezvoltarea opiniei publice şi arogându-şi rolul pe care Jean-Jacques Rousseau l-a acordat în cadrul unei societăţi instituţiei Cenzorului. Capitolul III se ocupă şi de normele de grup, pentru a extinde regulile de formare a opiniilor majoritare şi minoritare în cadrul grupului la nivelul întregii societăţi, făcând o paralelă între presiunea conformizantă făcută de un grup asupra membrilor săi şi presiunea pe care opinia publică, societatea în ansamblul ei, o face asupra individului prin intermediul mass media – stâlpul infamiei al zilelor noastre. Prin caracterul său unilateral, indirect şi public, mesajul emis de media ajută la crearea spiralei tăcerii, individul fiind neputincios în încercarea de a contracara argumentele susţinute de mijloacele de comunicare în masă. Studiul de caz prezintă istoricul gripei aviare în România, diferitele opinii care au încercat să se facă auzite public în timpul crizei şi modul în care situaţia a fost reflectată de ştirile a două televiziuni informative. Ultima parte a acestei lucrări, Concluziile, consideră că argumentele teoretice şi de natură empirică aduse în capitolele anterioare sunt extrem de clare şi se mulţumeşte să facă o paralelă între cadrul teoretic prezentat şi cazul concret al crizei gripei aviare în România.
.....................................................................................................................................................................................................
3. Climatul de opinie dominant - panica. Concluzii
Epizootia de gripă aviară, denumită şi ,,gripa puiului”, ,,ciuma păsărilor” sau ,,influenţa aviară”, care afectează în prezent continentul european, se transmite încă greu de la păsări infectate la om, dar face să planeze ameninţarea unei pandemii greu de controlat cu mijloacele actuale de protecţie. Gripa aviară este provocată de viruşii gripali A/H5, H7, H9, de origine aviară, care sunt responsabili de pandemii. Virusul epidemiei, H5N1, este un subtip viral care a fost depistat prima dată în urmă cu mai multe decenii la păsările sălbatice. Primele focare ce au afectat păsările au apărut la începutul anilor ‘90 în Europa şi Statele Unite ale Americii. În 1997, un baieţel care crescuse într-un centru avicol a murit de o gripă misterioasă în Hong Kong. Încă de la apariţia veştii de gripă aviară, s-a zvonit că acest virus ar putea omorî câteva sute de milioane de oameni. Nu au murit decât câteva zeci de persoane, presupus de gripă aviară. Anual mor în lume câteva sute de mii de oameni din cauza gripei comune.[1]
În România nu a fost documentat nici un caz de gripă aviară la om. Au fost doar câteva suspiciuni ce au fost repede infirmate. Cu toate acestea, în perioada crizei aviare, adică în toamna lui 2005 şi primăvara lui 2006, a existat o adevărată isterie în rândul populaţiei. Frica românilor de gripa aviară a atins paroxismul. Orice pasăre moartă întâlnită pe stradă declanşa reacţii de panică. O gaiţă moartă găsită de vizitatori în Grădina Botanică a declanşat o avalanşă de telefoane disperate la Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară (ANSVSA), care era solicitată să ridice pasărea şi să ia măsurile de rigoare pentru a preveni îmbolnăvirea populaţiei.[2] Un porumbel mort la Arcul de Triumf a creat panică printre bucureşteni[3], a căror reacţie a fost aceeaşi: apeluri disperate către ANSVSA şi Comandamentul Antiepizootic. Probabil că românii vedeau salvarea în intervenţia acestor autorităţi tocmai pentru că ele au fost, alături de Ministrul Agriculturii de la acea vreme şi cu largul concurs al mass mediei autohtone, responsabile de răspândirea isteriei legată de gripa aviară. Dealtfel, oficialităţile române şi autorităţile statului pe ansambul lor au avut declaraţii şi au luat sau au intenţionat să ia măsuri care privite acum, la un an de la încheierea crizei, nu pot părea decât ridicol-penibile, în cel mai bun caz populiste şi generatoare de imagine. De exemplu, Prefectul şi Primarul General al Capitalei au anunţat cu maximă promptitudine că va fi interzisă creşterea oricărei păsări domestice în Bucureşti, iar Ministerul de Interne a anunţat că în atribuţiile Poliţiei va intra şi urmărirea, respectiv capturarea spre confiscare a păsărilor de curte aflate libere, pe stradă. Deşi, în ciuda isteriei generale, au existat voci care să se opună acestor măsuri aberante, ele nu au dorit sau au fost împiedicate să se facă auzite. Cei care au îndrăznit să se opună părerii generale au fost repede reduşi la tăcere, puşi la stâlpul infamiei: riscul ca România să fi fost cuprinsă de o epidemie de gripă aviară la oameni ar fi fost mult prea mare. Cel puţin conform prezentării situaţiei de către autorităţi, cu sprijinul de nădejde al mijloacelor de informare. Cei ce nu au fost de acord cu gripa aviară pe ansamblul ei sau cu anumite aspecte petrecute în timpul crizei aviare s-au găsit în situaţia de a prefera să îşi păstreze părerile pentru ei, pentru a nu fi puşi la stâlpul infamiei, s-au găsit, cu alte cuvinte, în plină spirală a tăcerii.
Datorită mass-media, autorităţile, ca reprezentante ale opiniilor majoritare ce au declanşat fenomenul de spiralare, au devenit şi mai puternice. Intrarea mijloacelor de informare în spirala tăcerii a făcut ca opiniile minoritare, deşi de multe ori cu adevărat de specialitate, să nu aibă nici un ecou pentru opinia publică şi să fie minimale, să se constituie într-un adevărat nucleu dur. Amplificarea opiniei majoritare de către mass media a condus la o exacerbare artificială a crizei aviare, la declanşarea unei panici generale, în care oamenii care întâlneau o pasăre moartă sau vie, sălbatică sau domestică, credeau că se află în pericol de moarte. Deşi aprig contestate de virusologi şi de medicii veterinari, măsurile luate de oficialităţi - care au făcut ca mai mult de un milion de păsări de curte să fie omorâte şi mii de oameni să aibă de suferit datorită carantinei umane impuse în focarele de gripă aviară - au condus la crearea unui climat de opinie dominant în rândul opiniei publice, care ajunsese să vadă în păsări elemente de pericol iminent ce ameninţau sănătatea generală şi ordinea socială. Deşi, nu de puţine ori, măsurile luate de autorităţi au fost descrise de articole din presa centrală ca ţinând mai degrabă de satisfacerea unor interese materiale şi de imagine personale, opiniile majoritare ce au susţinut criza gripei aviare au invocat interesul public. Mass media au susţinut aceste opinii şi puncte de vedere, făcându-i pe cei care aveau alte păreri să arate aproape ca nişte inamici în ochii opiniei publice. De aici a rezultat şi tonul timid al celor care totuşi au încercat să liniştească populaţia. Faptul că nu au fost mediatizaţi nici pe departe cu intensitatea cu care mijloacele de informare au vorbit despre măsurile luate de autorităţi a făcut ca nucleul dur de opinii minoritare, deşi adeseori reprezentat de specialişti de cea mai înaltă pregătire în virusologie şi medicină veterinară, să fie practic invizibil în ochii opiniei publice. Opiniile majoritare s-au întărit şi au putut astfel să se exprime în voie, să creeze, cu sprijinul mass media, o foarte periculoasă stare de panică în rândul populaţiei. Astfel, nimeni nu a mai ripostat în situaţia în care industria românească de carne de pasăre aproape a fost pusă pe butuci şi mai multe firme au câştigat averi considerabile în urma gestionării prin contracte dubioase a măsurilor luate de autorităţi cu ocazia crizei gripei aviare. Mai mult, deşi, de multe ori, prejudiciată în mod direct de către măsurile impuse de autorităţi (carantina umană, uciderea păsărilor de curte), populaţia a asistat tăcută şi nu şi-a apărat în nici un fel interesele. Cine ar fi îndrăznit să contrazică climatul de opinie dominant ar fi fost imediat acuzat că urmăreşte subminarea interesului public, ar fi fost pus la stâlpul infamiei. Opiniile oficiale exacerbate şi impuse de mass media au făcut ca cei ale căror interese au fost prejudiciate, precum şi cei care au fost împotriva isteriei aviare în general, să nu îşi poată face auzit punctul de vedere, de teama posibilelor repercusiuni ce puteau apărea din contrazicerea climatului dominant. Aşa cum am afirmat în preambulul studiului de caz, opiniile majoritare au devenit invulnerabile, de necontestat, în timp ce opiniile minoritare au fost reduse până la a rămâne din ele doar un nucleu dur. Prin modul în care au susţinut doar o parte din opinii, pe cele oficiale, mass media au contribuit decisiv la formarea fenomenului descris de cercetătoarea germană Elisabeth Noelle-Neumann şi intitulat generic ,,spirala tăcerii”.
[1] Ziua on line, 4 ianuarie 2007, Idem, 16.06.2007
[2] Ziua on line, 24 octombrie 2005, Gaiţă suspectă de aviară la Bucureşti , de L.M., http://www.ziua.net/display.php?data=2005-10-24&id=187199, 16.06.2007
[3] Adevărul on line, 20 octombrie 2005, Un porumbel mort la Arcul de Triumf a creat panică printre bucureşteni, de Mihaela Radu, http://www.adevarul.ro/articole/un-porumbel-mort-la-arcul-de-triumf-a-creat-panica-printre-bucuresteni/158196, 16.06.2007
............................................................................................................................................................................................................................................
CONCLUZII GENERALE
Mass media deţin un rol central în cultura contemporană. Televiziunea, cu precădere, a ajuns să fie omniprezentă, să înlocuiască pur şi simplu toate sursele de informaţii, idei şi conştientizări. Realitatea complexă redată de televiziune se contopeşte practic cu percepţiile nemediate prin faptul că poate fi văzută şi auzită; în plus, conţinuturile cu încărcătură afectivă, legate de ce e bine şi ce e rău, sunt percepute nemijlocit prin imagine şi sunet: este vorba despre senzaţii persistente, care rămân în mintea oamenilor şi atunci când conţinutul raţional a dispărut de mult. Prezentarea unor păsări arse de vii, gazate cu miile, a ,,mascaţilor în alb” ce s-au ocupat de punerea în practică a măsurilor dispuse de autorităţile sanitar-veterinare, a lăsat în mintea telespectatorilor nişte imagini care nu au dispărut foarte uşor. Aşa cum a susţinut Walter Lippmann, imaginile simplificate ale realităţii prezentate de televiziuni ajung de fapt să devină însăşi realitatea oamenilor, acel ceva numit de el ,,the pictures in our heads” (,,imaginile din mintea noastră”). Ce este cu adevărat realitatea este lipsit de importanţă, căci doar presupunerile noastre legate de ea contează, doar ele determină aşteptările, speranţele, strădaniile, sentimentele şi acţiunile noastre. Cultura mass media este selecţia din realităţile lumii pe care o oferă media şi, atâta vreme cât lumea se află în afara razei de acţiune, în afara orizontului unui individ, aceasta este de cele mai multe ori singura perspectivă despre lume pe care acesta o are. Aşadar, ce nu apare în ştiri nu există. Acest lucru face o dată în plus din mass media actori foarte importanţi pe scena socială, iar funcţiile pe care mijloacele de informare trebuie să le îndeplinească în serviciul societăţii devin cu atât mai importante. Mai ales când aceste funcţii, aşa cum am arătat în Capitolul III, se pot transforma foarte uşor în ceea ce Harold Lasswell şi Charles Wright au numit disfuncţiile media.
Funcţia de supraveghere face ca mass media să informeze şi să ofere ştiri. Când îndeplineşte această funcţie, media ne avertizează deseori asupra pericolelor probabile şi furnizează informaţii care sunt esenţiale pentru economie, public şi societate. Funcţia de supraveghere poate cauza însă şi disfuncţii. În cazurile în care pericolele pentru societate sau ameninţările sunt subliniate în mod exegerat, poate apărea panica. În plus, indivizii pot cădea într-o stare de apatie sau pasivitate ca rezultat al unei asimilări prea mari de informaţii, mass media putând avea din această perspectivă o disfuncţie de ,,narcotizare”. În cazul crizei gripei aviare, panicarea populaţiei de către mass media a fost mai mult decât evidentă. La fel şi starea de pasivitate în care a căzut populaţia, care nici nu mai încerca să protesteze la adresa măsurilor luate de autorităţi care le prejudiciau în mod vădit şi direct interesele şi despre care am vorbit în ultima parte a studiului de caz. În afară de aceasta, o expunere prea mare la ,,informaţii” neobişnuite, anormale, extraordinare, poate face ca mulţi dintre membrii audienţei să aibă o perspectivă redusă a ceea ce este uzual, normal sau obişnuit.
Funcţia de legătură a mijloacelor de comunicare în masă reprezintă selectarea şi interpretarea informaţiilor despre mediul înconjurător. Deseori media aduc critici şi indică cum ar trebui să reacţioneze cineva la evenimente. Funcţia de legătură serveşte la întărirea normelor sociale şi la menţinerea consensului prin prezentarea abaterilor de la normă, conferă statut prin reliefarea indivizilor selectaţi şi poate acţiona ca un control asupra guvernului. Funcţia de legătură poate deveni disfuncţională când media perpetuează stereotipuri şi împiedică schimbarea socială şi inovaţia, minimalizează critica, întăreşte părerile majorităţii în dauna opiniilor minorităţii, care nu sunt prezentate în presă. Funcţia de legătură acordă putere mai mare unei anumite categorii, putere care, în mod normal, ar trebui ţinută sub control. Exact acest lucru s-a întâmplat în cazul crizei gripei aviare în România, autorităţile căpătând, datorită sprijinului mediatic preferenţial, o putere a opiniilor practic de necontestat. Întărirea puterii părerilor majorităţii în dauna opiniilor minoritare a condus la apariţia fenomenului de spirală a tăcerii, cei ce nu au fost de acord cu măsurile luate de autorităţi constituindu-se practic într-un nucleu dur, fără vizibilitate media. ,,Ceea ce nu apare în ştiri, nu există”- opiniile minoritare în cazul crizei aviare în România practic nu au existat, datorită neputinţei celor ce le-au susţinut de a se lupta cu climatul dominant de opinie impus de mass media.
Neputinţa individului în faţa media poate fi trăită în două feluri. În primul rând, atunci când trebuie captată atenţia publică pentru o persoană, o idee, o informaţie sau perspectivă care - aşa cum s-a întâmplat cu opiniile specialiştilor în virusologie şi în medicină veterinară care nu au putut să îşi facă auzite punctele de vedere în cazul gripei aviare în România - din cauza selecţiei pe care o întreprind mass media, nu capătă caracter public. Cealaltă latură a neputinţei ce poate fi resimţită de individ în faţa mijloacelor de comunicare în masă este reprezentată de mass media ca stâlp al infamiei. Individul care este ,,expus” într-o lumină negativă în mijloacele de informare se vede victima unei sfere publice lipsite de limite şi identitate. El nu se poate apăra, instrumentul ,,contraargumentării” este grotesc din cauza slăbiciunii sale, apărând drept şi rigid între conţinuturile bine ambalate care sunt vehiculate de mass media. În ambele cazuri, se creează premisele pentru ca mass media să devină parte integrantă în formarea şi dezvoltarea spiralei tăcerii.
Prin intermediul funcţiei de articulare, mijloacele de informare influente oferă altor jurnalişti, precum şi susţinătorilor unei anumite părţi în cadrul unei controverse, cuvintele şi argumentele de care aceştia au nevoie, influenţând astfel procesul opiniei publice, exprimarea sau păstrarea tăcerii. Dacă nu găsesc pentru punctul lor de vedere o articulare cât de cât frecventă, oamenii aleg sa tacă, amuţesc, lăsând opiniilor sprijinite de mijloacele de informare, aşa cum a fost şi cazul opiniilor oficialităţilor din criza aviară, oportunitatea disponibilităţii covârşitoare de exprimare. Mass media accelerează procesul de formare a spiralei tăcerii, având rolul unor indicatori care arată distribuţia opiniilor în legitime şi nelegitime. Aşa cum a arătat chiar Elisabeth Noelle-Neumann, nu există spirală a tăcerii care să fi funcţionat în alt sens decât cel al mediului de informare dominant.
Rolul mass media în cadrul societăţii contemporane este unul complex, având foarte multe implicaţii. Cercetătorii din domeniul ştiinţelor comunicării încă dezbat asupra efectelor pe care mijloacele de comunicare în masă le au sau le pot avea asupra audienţelor lor. Paradigma efectelor puternice ale mijloacelor de informare asupra populaţiei trebuie să îi responsabilizeze pe cei denumiţi atât de sugestiv the gatekeepers. Atunci când îşi arogă rolul pe care Jean-Jacques Rousseau l-a rezervat în cadrul societăţii umane instituţiei Cenzorului (autoritatea morală supremă), instituţiile mass media trebuie să dea dovadă de obiectivitate şi de respect pentru opiniile tuturor cetăţenilor, în caz contrar mijloacele de informare putând sta, aşa cum am arătat, la originea declanşării unor fenomene asimilate spiralei tăcerii. Mass media reprezintă un stâlp al infamiei contemporan necruţător, căci, aşa cum am arătat, individul expus într-o lumină negativă în mijloacele de comunicare în masă trebuie să se confrunte cu o sferă publică lipsită de limite şi de identitate, media reprezentând sfera publică cea mai extinsă ce a existat vreodată. Caracterul public conferă legitimitate, ceea ce face ca un comportament, altfel în sine reprobabil, să ajungă să fie adoptat de marea masă dacă este susţinut de mass media. Atunci când se publică ceva este cât se poate de uşor de observat dacă intră sau nu sub incidenţa stâlpului infamiei. Un comportament contrar normelor care devine public fără a fi înconjurat de atmosfera specifică stâlpului infamiei devine modă, pentru că toată lumea poate vedea că cine adoptă respectivul comportament nu se supune riscului izolării.
Odată eliberate de cenzura sistemului comunist, mass media din România s-au confruntat cu o libertate care adeseori s-a dovedit a fi greu de gestionat. Datorită caracteristicilor lor descrise mai sus, este foarte uşor pentru mijloacele de informare să participe, voit sau nu, la declanşarea şi susţinerea unor fenomene precum spirala tăcerii, capcană pe care nici media românească nu a reuşit să o evite. Criza gripei aviare este doar un exemplu în care mijloacele de informare au susţinut fără nici o rezervă doar anumite luări de poziţie, în detrimentul unor opinii minoritare care - confruntate cu sfera publică virtual nelimitată, asimilată opiniei publice, reprezentată de mass media – au fost astfel practic suprimate, reduse doar la stadiul unui nucleu dur. Criza gripei aviare este deci doar un exemplu în care mass-media din România au participat la declanşarea şi dezvoltarea mecanismului de formare a opiniei publice numit spirala tăcerii.
foarte interesant. daca ai un link la lucrare, posteaza-l
RăspundețiȘtergeredeocamdata nu am lucrarea publicata pe nicaieri, deci nu am un link...ma mai gindesc, cred ca o sa o pun pe toata pe blog
RăspundețiȘtergere