Săptămîna trecută cineva foarte drag mie mi-a făcut o surpriză pe măsură (mulțumesc, Pisoi!). Cine a mai aruncat cîte un ochi pe blogul ăsta știe că am evitat pe cît posibil să vin cu amănunte personale, să plictisesc cu trăirile mele zilnice, fie ele interesante sau nu, așa cum se întîmplă pe alte pagini de pe net. Dar surpriza despre care vorbeam e mai mult decît atît. Am primit cadou ,,Jurnal pe motocicletă”, însemnările lui Ernesto Che Guevara din timpul călătoriei sale inițiatice de-a lungul și de-a latul Americii de Sud (Polirom, 2008). Pe baza acestor însemnări ale lui Guevara, ca și pe jurnalul lui Alberto Granado ,,Călătorind cu El Che prin America Latină” (citez din memorie), a fost făcut în 2004 unul din filmele mele preferate, oricum, cel mai bun film pe care l-am văzut de multă vreme: The motorcycle diaries (Jurnal de călătorie) http://www.motorcyclediariesmovie.com/
Dealtfel, acest blog parafrazează pe frontispiciu una din ideile de bază din film, dar și din cartea lui Guevara. Chiar așa este - eu nu mai sînt eu, de cînd am văzut filmul ăsta. Filmul este de o sensibilitate rar întîlnită și pune într-o lumină cu totul nouă personalitatea celui care a fost El Che. Dacă o minusculă parte din cele prezentate în film este adevărată, refuz să cred că Guevara a fost criminalul monstruos, așa cum au încercat unii să îi creeze imaginea. Modul în care sînt priviți oamenii simpli, felul în care sînt abordate relațiile inter-umane în film, nu lasă loc de echivoc: filmul este prea puțin unul de propagandă. Este un film uman. Făcut de oameni, pe baza însemnărilor unor oameni, pentru oameni. Dealtfel, Guevara este cît se poate de clar în însemnările sale: ,,Aceasta nu este istoria unor fapte eroice sau simpla povestire a unui cinic; cel puțin, nu asta vreau să fie. Este o scurtă privire aruncată asupra a două vieți care au mers în paralel o vreme, avînd speranțe similare și visuri convergente.”
Cert este că m-am aruncat imediat asupra cărții. Să o răsfoiesc, din păcate, căci timpul nu îmi permite, cel puțin deocamdată (fir-ar să fie!), mai mult. Același impediment, lipsa timpului, a stat dealtfel, așa cum am mai spus într-un post, în calea unui blog al meu mai animat și mai interactiv.
Așa cum mă așteptam, tonul cărții este cel din film, poate chiar mai sensibil. Deși de multe ori face considerațiuni care lasă impresie că se vor a fi niște lecții, trăiesc cu sentimntul că El Che nu a crezut vreodată ca jurnalul său intim fi dat publicității. Pentru că este un jurnal intim fără doar și poate. Poate tocmai de aici reiese tonul sensibil și foarte uman.
,,Spitalele [din Chile, 1951-1952 - nota mea] nu au bani și le lipsesc medicamentele și dotările adecvate. Am văzut săli de operație mizerabile, prost luminate, și asta nu numai în orașele mici, ci chiar și în Valparaiso. Nu se găsesc destule instrumente chirurgicale. Băile sînt murdare. Preocuparea pentru igienă e neglijată. Obiceiul chilian (pe care l-am întîlnit ulterior, practic, în toată America de Sud) este să arunci hîrtia igienică folosită nu în vas, ci pe jos sau în cutii așezate prin băi în acest scop.”
Vi se pare o situație cunoscută? În timp ce Ernesto Che Guevara se revolta acum mai bine de 50 de ani în fața sărăciei și a înapoierii, la noi, în anul de grație 2008, dacă îndrăznești să aduci vorba despre așa ceva, ești catalogat imediat ca fiind un răuvoitor care nu vrea să remarce sub nici un chip binefacerile sistemului. Sau chiar mai rău. La noi nu se vorbește despre viața de zi cu zi pe care o trăiește majoritatea populaței. La noi se vorbește despre politici de înglobare, despre uniuni europene și intergalactice și summituri nato. Despre o analfabetă, fata unui bețivan, și, în general, despre toate curvele și pederaștii pămîntului. ,,România reală” a ajuns un termen pe care e bine să îl folosești, ca să fii în pas cu moda. Ca și cum toți nefericiții care apar pe la televizor sau aiurea nu provin din România reală, i-au născut mămicile lor prin Las Vegas.
Promit să mai revin cu citate din carte. Dar, cel mai bine, cei ce sînt interesați ar face bine să se ducă și să o cumpere. Așa cum a zis însuși Guevara: ,,Nu sînt un eliberator. Eliberatorii nu există. Fiecare dintre noi își cîștigă singur libertatea.”
P.S.:
Așa cum am mai promis, mă voi ocupa mai des de blog. Trebuie doar să mă organizez puțin cu timpul și să mă adaptez noului orar pe care, de voie, de nevoie, trebuie să îl respect. Vreau chiar să vin cu lucruri noi. Măcar cu niște comentarii politice, dar și cu prezentarea situației reale a socialismului în Europa. În timp ce în Spania și Franța socialiștii tocmai au repurtat victorii importante, la noi nici măcar nu există ceva, o părere, o doctrină, un partiduleț, care să coaguleze forțele, părerile si simpatizanții stîngii democrate.
Dealtfel, acest blog parafrazează pe frontispiciu una din ideile de bază din film, dar și din cartea lui Guevara. Chiar așa este - eu nu mai sînt eu, de cînd am văzut filmul ăsta. Filmul este de o sensibilitate rar întîlnită și pune într-o lumină cu totul nouă personalitatea celui care a fost El Che. Dacă o minusculă parte din cele prezentate în film este adevărată, refuz să cred că Guevara a fost criminalul monstruos, așa cum au încercat unii să îi creeze imaginea. Modul în care sînt priviți oamenii simpli, felul în care sînt abordate relațiile inter-umane în film, nu lasă loc de echivoc: filmul este prea puțin unul de propagandă. Este un film uman. Făcut de oameni, pe baza însemnărilor unor oameni, pentru oameni. Dealtfel, Guevara este cît se poate de clar în însemnările sale: ,,Aceasta nu este istoria unor fapte eroice sau simpla povestire a unui cinic; cel puțin, nu asta vreau să fie. Este o scurtă privire aruncată asupra a două vieți care au mers în paralel o vreme, avînd speranțe similare și visuri convergente.”
Cert este că m-am aruncat imediat asupra cărții. Să o răsfoiesc, din păcate, căci timpul nu îmi permite, cel puțin deocamdată (fir-ar să fie!), mai mult. Același impediment, lipsa timpului, a stat dealtfel, așa cum am mai spus într-un post, în calea unui blog al meu mai animat și mai interactiv.
Așa cum mă așteptam, tonul cărții este cel din film, poate chiar mai sensibil. Deși de multe ori face considerațiuni care lasă impresie că se vor a fi niște lecții, trăiesc cu sentimntul că El Che nu a crezut vreodată ca jurnalul său intim fi dat publicității. Pentru că este un jurnal intim fără doar și poate. Poate tocmai de aici reiese tonul sensibil și foarte uman.
,,Spitalele [din Chile, 1951-1952 - nota mea] nu au bani și le lipsesc medicamentele și dotările adecvate. Am văzut săli de operație mizerabile, prost luminate, și asta nu numai în orașele mici, ci chiar și în Valparaiso. Nu se găsesc destule instrumente chirurgicale. Băile sînt murdare. Preocuparea pentru igienă e neglijată. Obiceiul chilian (pe care l-am întîlnit ulterior, practic, în toată America de Sud) este să arunci hîrtia igienică folosită nu în vas, ci pe jos sau în cutii așezate prin băi în acest scop.”
Vi se pare o situație cunoscută? În timp ce Ernesto Che Guevara se revolta acum mai bine de 50 de ani în fața sărăciei și a înapoierii, la noi, în anul de grație 2008, dacă îndrăznești să aduci vorba despre așa ceva, ești catalogat imediat ca fiind un răuvoitor care nu vrea să remarce sub nici un chip binefacerile sistemului. Sau chiar mai rău. La noi nu se vorbește despre viața de zi cu zi pe care o trăiește majoritatea populaței. La noi se vorbește despre politici de înglobare, despre uniuni europene și intergalactice și summituri nato. Despre o analfabetă, fata unui bețivan, și, în general, despre toate curvele și pederaștii pămîntului. ,,România reală” a ajuns un termen pe care e bine să îl folosești, ca să fii în pas cu moda. Ca și cum toți nefericiții care apar pe la televizor sau aiurea nu provin din România reală, i-au născut mămicile lor prin Las Vegas.
Promit să mai revin cu citate din carte. Dar, cel mai bine, cei ce sînt interesați ar face bine să se ducă și să o cumpere. Așa cum a zis însuși Guevara: ,,Nu sînt un eliberator. Eliberatorii nu există. Fiecare dintre noi își cîștigă singur libertatea.”
P.S.:
Așa cum am mai promis, mă voi ocupa mai des de blog. Trebuie doar să mă organizez puțin cu timpul și să mă adaptez noului orar pe care, de voie, de nevoie, trebuie să îl respect. Vreau chiar să vin cu lucruri noi. Măcar cu niște comentarii politice, dar și cu prezentarea situației reale a socialismului în Europa. În timp ce în Spania și Franța socialiștii tocmai au repurtat victorii importante, la noi nici măcar nu există ceva, o părere, o doctrină, un partiduleț, care să coaguleze forțele, părerile si simpatizanții stîngii democrate.
Comentarii
Trimiteți un comentariu