Treceți la conținutul principal

Norvegia lor. România noastră

Oamenii de pe la noi spun despre scandinavi, despre nordici în general, că sînt oameni reci, distanţi, fără nici cea mai mică urmă de simţ al umorului. După două săptămîni petrecute în Norvegia pot să spun că nu este decît o idee preconcepută. Asta, desigur, dacă nu îi consideri reci şi lipsiţi de simţul umorului pe toţi cei care nu ascultă manelele date la maxim pe stradă, care nu strigă unul la altul din capete diferite ale străzii, nu sparg seminţe, nu sînt violenţi şi nu te agresează cu proasta lor creştere şi maieurile trase peste burţile nespălate, respectiv, dacă nu consideri a fi reci şi lipsite de simţul umorului nişte femei care nu sînt îmbrăcate ca ultimele fetiţe de la colţul străzii. Din contră, pot spune, norvegienii pot fi oameni de-a dreptul prietenoşi, fără să îţi ceară ceva în schimb. Iar de vreo două ori chiar m-au surprins, căci au dat dovadă de umor spontan şi inspiraţie, lucru pe care recunosc că nu îl aşteptam, date fiind amintitele idei preconcepute. Un pic diferit stau lucrurile cu norvegienii din mediul rural, care trăiesc în micile aşezări risipite printre fiorduri şi colţi de stîncă. În cazul lor se poate spune că sălbăticia locului şi mediul ostil şi-au pus pe deplin amprenta şi poţi întrezări încă trăsăturile de caracter ale vechilor vikingi: vorbesc foarte tare deşi stau la aceeaşi masă, ţipă, rîd şi gesticulează de parcă ar fi singurii din cameră, deşi sînt într-un restaurant sau în orice alt loc public, mănîncă mult şi beau şi mai mult. Pe scurt, oamenii simpli, fără mari pretenţii, dar care nu pot spune că m-au deranjat în vreun fel, exceptînd nivelul foarte mare al decibelilor pe care îi scoteau. Şi, în nici un caz nu se poate spune despre ei că nu ar fi calzi sau că nu ştiu să rîdă. Dealtfel, şeful personalului care ne servea la masă a ţinut să le scuze comportamentul: ,,vă rog să îi înţelegeţi, aşa e la noi, în Norvegia: casele sînt la distanţă, vîntul bate foarte tare, trebuie să ţipi ca să te faci auzit.”


Locurile sînt, într-adevăr, de vis. Munţii înalţi care ies din apă şi care creează în unele locuri fiorduri înguste doar cît să te strecori cu vaporul creează zone unice, extrem de frumoase, cum numai în Norvegia poţi să întîlneşti. Am văzut aurora boreală şi, cu toate că nu am prins una la intensitate maximă, recunosc că am fost vrăjit de cometa de lumină verde ce străbătea văzduhul nopţii. În plus, nu am văzut atîtea curcubeie pe metru pătrat în viaţa mea. Curcubeie perfecte, semicercuri desăvîrşite cărora le poţi vedea fără probleme capătul care iese şi care intră în mare. În afară de ţara fiordurilor, Norvegia poate fi numită fără probleme şi ţara curcubeielor. Şi a trolilor. Am văzut şi reni, şi vulturi de mare. În plus, la un acvariu, am văzui foci şi pinguini (specifici emisferei sudice). Nu am văzut în schimb nici o balenă, deşi recunosc că în toate cele 12 zile ale croazierei am stat mereu cu ochii la pîndă. Am văzut Nordul extrem şi pământul permanent îngheţat (permafrost), cunoscut sub denumirea de tundră. Am văzut Tromso, Capitala Nordului şi Hammerfest, cel mai nordic oraş din lume. Diferenţa e că la ei urşii gunoieri sunt albi. Glumesc, normal, dar Hammerfestul chiar este situat pe rutele urşilor polari. Iar senzaţia pe care am avut-o cînd am ajuns la Capul Nord, cel mai nordic punct al Europei, este, într-adevăr, indescriptibilă. Îmi venea să plîng şi să rîd în acelaşi timp, la gîndul că de Polul Nord ne mai despărţeau, pe mine şi pe soţia mea, doar vreo două mii de kilometri, adică de vreo trei ori distanţa de la Bucureşti la Arad. Şi că între noi şi Pol se mai aflau doar apă şi gheţuri, nici o urmă de pamînt. Asta probabil că este cea mai frumoasă amintire.


Dar, în ciuda locurilor cu adevărat frumoase pe care le-am văzut şi a senzaţiilor pe care le-am trăit, am rămas cu un puternic gust amar. Căci, dacă imediat după 1900, norvegienii de rînd, obişnuiţi să trăiască în cabine pescăreşti austere din lemn, au avut nevoie să treacă pe la şcoli de bune maniere ca să înveţe să stea la masă şi să mănânce cu furculiţa şi cuţitul, nivelul de civilizaţie la care a ajuns în prezent Norvegia m-a făcut, din postura de român născut în Est şi rupt în fund, să realizez cît de mult au putut să evolueze unii şi în ce stadiu de înapoiere am rămas noi. Deşi majoritatea micilor localităţi norvegiene de coastă sunt alcătuite din nu mai mult de câteva căsuţe răsfirate printre insule şi stînci, la poalele munţilor, există o şosea asfaltată care face ca nimeni să nu fie izolat. Nenumăratele poduri, unele dintre ele de dimensiuni impresionante, precum şi tunelele subacvatice, fac ca şoseaua să facă legătura între aproape toate localităţile de coastă, din sud şi pînă în nordul extrem. Ba mai mult, şoseaua este iluminată pe toată lungimea ei, aşa că de pe vapor o puteam vedea noaptea cum şerpuieşte în sălbăticie. Iar în toate porturile, inclusiv în cele din Nordul extrem, existau toalete publice şi vă rog să mă credeţi pe cuvînt că ele nu se vărsau în mare. Or, noi nici măcar în Bucureşti nu putem spune că beneficiem în totalitate de avantajele unui trai modern, cum ar fi canalizarea şi şoselele iluminate pe timp de noapte. La norvegieni, nimic nu pare a fi lăsat la întîmplare. Toate au rostul lor, sînt făcute cu cap şi în spirit practic.Măsura bun-simţului de care dau dovadă oamenii pe stradă se poate vedea foarte bine în aşezările în care locuiesc şi în felul în care acestea sînt construite, curăţate şi întreţinute. Din păcate, acelaşi lucru se poate spune şi la noi. Şi dacă, aşa cum spuneam, în ciuda locurilor foarte frumoase pe care le-am văzut, nu relieful şi peisajele norvegiene au fost cele care să mă impresioneze foarte tare, este pentru că şi în România avem o natură de vis, care poate să rivalizeze fără probleme cu toate minunile lumii. Însă, în timp ce noi ne batem joc de ea, alte popoare, precum norvegienii, au înţeles să îşi preţuiască ţara în care trăiesc şi să o respecte tot atît de mult pe cît se respectă şi ei. Şi, bineînţeles, să beneficieze din greu de pe urma turismului, ca urmare a acestei stări de fapt. Lucru care la noi nu se întîmplâ şi nu se va întîmpla, cît timp vom rămîne un popor de manelişti animalizaţi şi fără nici un pic de minte.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Opinia publică

extras din lucrarea mea de disertaţie, ''Argumente ale presei româneşti de după 1989 în sprijinul teoriei "spirala tăcerii" (cercetare: criza gripei aviare)'', susţinută la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Bucureşti, 2007, conducători ştiinţifici Prof. univ. dr. Paul Dobrescu şi Lector univ. drd. Nicoleta Corbu. 1. Opinia publică – imposibilitatea unei definiţii general acceptate Opinia publică este unul dintre cele mai importante şi de durată concepte menţionate în cadrul ştiinţelor sociale, având o largă aplicare atât în psihologie, sociologie, istorie, cât şi în ştiinţele politice şi cercetările făcute asupra comunicării. Conceptul de opinie publică se bucură de o largă preocupare venită din plan social, dar şi de un interes major manifestat de mediile ştiinţifice şi intelectuale în ceea ce îl priveşte. Idei despre opinia publică pot fi găsite în filosofia secolului al XVIII–lea, în lit

KITSCH-ul şi modernitatea

( după Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii) Una dintre caracteristicile epocii noastre este aceea că am început să ne obişnuim cu schimbarea. Chiar şi experimentele artistice cele mai extreme par a stîrni prea puţin interes sau entuziasm. Imprevizibilul a devenit previzibil. Dacă modernitatea a orchestrat apariţia unei ,,estetici a surprizei’’, momentul de faţă pare a guverna totalul ei faliment. Astăzi, cele mai diverse produse artistice, acoperind toată gama, de la esoteric-sofisticat la kitsch-ul pur, îşi aşteaptă unele lîngă altele, în ,,supermarketul cultural’’, consumatorii respectivi. Estetici care se exclud una pe alta coexistă într-un şah etern, nici una nemaifiind în stare să preia cu adevărat conducerea. Cei mai mulţi analişti ai artei contemporane sînt de acord că lumea noastră este o lume pluralistă, în care orice este îngăduit din principiu. În cursul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea a apărut o sciziune ireversibilă între modernitate în sens de etapă în

Intemeierea statului Israel

1. Premise Lupta pentru dominatie si sfere de influenta in regiunea dintre Mediterana si marele Golf al petrolului a inceput inca de acum doua secole, cand teritoriile respective apartineau Imperiului Otoman. Prin pozitia sa strategica deosebita, facand legatura intre trei continente, Orientul Mijlociu a suscitat permanent interesul marilor imperii ale timpului, fiecare dintre acestea cautand sa se interfereze si sa acapareze cat mai mult spatiu in regiune, odata cu destramarea asteptata a Imperiului Otoman. Rezultatul primului razboi mondial a dat castig de cauza Marii Britanii si Frantei, care au preluat mostenirea otomana sub forma “mandatului” si a “protectoratelor” asupra celei mai mari parti din regiune, ignorand complet aspiratiile de libertate si independenta ale popoarelor ce traiau in aceasta parte a lumii. Imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, Franta a disparut de pe scena Orientului Mijlociu, iar pozitiile Marii Britanii s-au diminuat continuu, harta politic