III DINAMICA OPINIEI PUBLICE.
extras din lucrarea mea de disertaţie, ''Argumente ale presei româneşti de după 1989 în sprijinul teoriei "spirala tăcerii" (cercetare: criza gripei aviare)'', susţinută la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Bucureşti, 2007, conducători ştiinţifici Prof. univ. dr. Paul Dobrescu şi Lector univ. drd. Nicoleta Corbu.
1. Fabricarea ştirilor: construcţia socială a realităţii. Agenda media
[Teoriilor prezentate în capitolul anterior ca reprezentând baza conceptuală pe care Elisabeth Noelle-Neumann a clădit conceptul de spirală a tăcerii li se adaugă o lucrare de referinţă în studiul opiniei publice. Este vorba despre Opinia Publică (1922) a lui Walter Lippmann, carte care scoate la lumină părţi necunoscute ale mecanismelor specifice opiniei publice şi prezintă legătura dintre opinie publică şi jurnalism.]
Walter Lippmann, distins editorialist politic şi comentator social în Statele Unite ale anilor ’20, a arătat că cea mai mare parte a ceea ce ştim din mediul în care trăim vine către noi indirect, dar ,,noi tratăm ca şi cum ar fi însuşi mediul înconjurător ceea ce noi credem că este o imagine reală.”[1] Lippmann introduce noţiunea de pseudo-mediu: imaginea mentală despre lume a oamenilor, imagine la care ei răspund ca şi cum ar fi chiar realitatea. Ficţiunile şi simbolurile nu au valoare numai pentru ordinea socială existentă, ci sunt importante şi pentru comunicarea umană. Lippmann observă că ,,singurul sentiment pe care îl poate avea cineva despre un eveniment pe care nu l-a trăit este sentimentul produs de imaginea sa mentală referitoare la respectivul eveniment.” El adaugă că în anumite perioade răspundem la fel de puternic la ficţiuni ca şi la realităţi, ajutând adesea la crearea acestor ficţiuni.[2]
Prin urmare, ceea ce facem nu este bazat pe cunoştinţe precise sau directe, ci pe imaginea noastră despre lume, imagine care ne este de obicei furnizată de o altă persoană. Însă persoana care contribuie la trasarea ,,hărţii” noastre mentale în ceea ce priveşte lumea înconjurătoare poate furniza o imagine distorsionată, influenţată de propriile-i interese. Propaganda, arată Lippmann, reprezintă un efort de a modifica imaginile la care răspundem. Printre factorii care limitează accesul la anumite realităţi, el menţionează: cenzura, limitările contactului social, timpul redus pe care îl avem la dispoziţie în fiecare zi pentru a fi atenţi la activităţile publice, distorsiunile ca rezultat al comprimării evenimentelor în mesaje scurte, utilizarea unui vocabular restrâns pentru a descrie o lume complexă şi frica de a ne confrunta cu fapte ce ne ameninţă viaţa. Opinia publică, spune Lippmann, nu reprezintă interesele şi voinţa comune ale membrilor societăţii, ci este creată artificial, prin stabilirea unui aşa-zis consens, de către mass-media şi puterea politică. Acestea speculează puternic latura emoţională şi deci profund iraţională a maselor şi impun simboluri de urmat, simboluri în care fiecare cetăţean se poate regăsi, îşi poate proiecta nevoile şi dorinţele. Simbolurile pot fi imagini, reprezentări, cuvinte sau sloganuri.
Presa ţine oamenii informaţi. Însă Lippmann afirmă că marea masă este incapabilă de a-şi forma opinii solide în problemele de interes general, aşa că presa trebuie nu numai să informeze, ci să şi creeze opinii. Având în vedere că indivizii de rând sunt interesaţi mai degrabă de problemele proprii decât de cele de ordin general, media îi tratează mai mult ca ,,ţinte pentru publicitate decât ca pe nişte cetăţeni ai unei democraţii.” Publicul nefiind dispus să plătească un cost ridicat pentru informaţie, mass media devin dependente de veniturile din publicitate şi duc o politică în consecinţă. Programele de ştiri devin laconice şi generale prezentând informaţii stereotipe şi din convenienţă, resursele media fiind păstrate şi alocate spaţiului publicitar şi publicităţii. Lippmann spune că nu trebuie confundate ,,ştirile” cu ,,adevărul”.[3] El îşi invită cititorii să mediteze la numărul de observaţii pe care le putem face nemijlocit, infim faţă de acela al informaţiilor care ne parvin prin mass media. Dar acesta este abia începutul unei înlănţuiri de situaţii, care sunt, toate, de natură să deformeze cumva, în mintea oamenilor, imaginea lumii.
Încercarea de a-ţi forma o imagine despre realitate este lipsită de perspective, căci realitatea înconjurătoare este, în totalitatea ei, prea mare, prea complexă şi, de asemenea, prea fluctuantă pentru a putea fi înţeleasă direct, spune Lippmann. Chiar dacă individul trebuie să opereze în acest mediu, trebuie să îl reconstruiască mai întâi într-un model mai simplu, înainte de a putea opera cu el, căci nu este înzestrat cu mijloacele care să îi permită să perceapă cu atâta subtilitate realitatea, în imensa ei varietate, cu nenumăratele ei metamorfoze şi combinaţii. Cincizeci de ani mai târziu, Lippmann a tratat această temă folosind conceptul de ,,reducere a complexităţii.”[4]
La sfârşitul anilor ’40, psihosociologul Kurt Lewin a introdus noţiunea de ,,gatekeeper”, cu referire la jurnalişti. Printr-o selecţie riguroasă a ceea ce urmează a fi transmis, perceput, prin trecerea succesivă prin mai multe ecluze, gatekeeper-ii hotărăsc ce este transmis către public şi ce nu. Lippmann spune că, în momentul în care ajunge la cititor, orice ziar este rezultatul unei întregi serii de selecţii, datorită circumstanţelor legate de limitările de timp şi atenţie. Anticipând o ramură importantă de cercetare a ştiinţei comunicării din anii ’50 - ’70, Lippmann explică ce anume lasă jurnaliştii să treacă cu titlul de valoare de ştire, în selecţia pe care o fac: conţinutul clar, care nu poate fi comunicat fără contradicţii, superlativele, conflictele, surpriza; acele lucruri cu care cititorul se poate identifica, deci care implică apropiere spaţială sau psihologică, lucruri care îi privesc personal pe cititori, care au pentru aceştia anumite consecinţe.
Astfel, din ansamblul ocurenţelor brute (planul realului), reprezentanţii mass media le aleg pe cele care li se pare că merită să fie făcute publice, creditându-le cu o valoare de informaţie.[5] Ele formează evenimentele mediatice, fiind în general fapte notabile. În această viziune despre eveniment, accentul se deplasează de la noţiunea de ,,ceva care s-a petrecut/se petrece în mod neprevăzut” – o ocurenţă unică, neprevăzută şi irepetabilă, în planul realului – la ideea de ,,ceva care se transformă în eveniment”, ceva care dobândeşte pertinenţă în funcţie de o perspectivă şi face obiectul atenţiei publice (proces de evenimenţializare). Atribuirea unei importanţe anume şi individualizarea evenimentelor (reducerea complexităţii şi a eterogenităţii lor) sunt două dimensiuni importante ale constituirii simbolice a evenimentului, derivate din faptul că promovarea ocurenţelor la rangul de evenimente publice este un rezultat al nevoii de evenimente a celor ce asigură această promovare.[6] Structurarea evenimentului public are loc din două perspective: cea a subiectului comunicator, care transformă evenimentul brut în eveniment semnificativ, şi perspectiva subiectului interpretant, care restructurează evenimentul, deja dotat cu o primă semnificaţie, conform propriei sale competenţe de înţelegere. Activitatea de construire, bazată pe obiective imediate, care se desfăşoară la fiecare nivel, elimină sau inhibă un mare număr de posibilităţi de a crea evenimente, de aici rezultând puterea inerentă a activităţii de informare. Există interese de a promova anumite ocurenţe sau de a evita ca altele să devină evenimente publice. Mass media au capacitatea de a provoca evenimentul în special prin alegerile pe care le fac în privinţa actorilor sociali cărora le acordă cuvântul şi prin punerea în scenă care îi include. Aceşti actori ai spaţiului public pe care mijloacele de informare în masă îi aduc la rampa mediatică nu sunt în mod obligatoriu şi cei implicaţi în fapte, ci cei care au o anumită vizibilitate socială. Obligaţia de a alege conform notorietăţii (şi în special din lumea politică) transformă mass media într-un receptacul al discursului autorităţii. Astfel, evenimentul nu mai rezidă în faptele propriu-zise, ci în reacţia oamenilor politici sau a personajelor importante.[7]
Molotch şi Lester (1996) au propus o tipologie ce distinge patru categorii (tipuri ideale) de evenimente, legate de gradul de intenţionalitate al faptului subiacent şi de identitatea celui care se ocupă de activitatea de promovare:
- evenimentele de rutină: faptele subiacente acestor evenimente sunt deliberate, iniţiatorii lor fiind aceiaşi care le promovează la rangul de evenimente; evenimentul de rutină prototip este conferinţa de presă, această categorie incluzând majoritatea evenimentelor care apar în presa cotidiană (conferinţele diferitelor partide politice, briefing-ul săptămânal de la Guvern, ceremonii – celebrări, inaugurări);
- accidentele: faptele subiacente nu au caracter intenţional, iar cei care le promovează ca eveniment public nu sunt şi cei care le-au provocat; accidentele (inundaţii, mareea neagră, pierderea involuntară a unei bombe, etc.) au la bază o eroare de calcul, o ruptură în ordinea firească a lucrurilor; spre deosebire de evenimentele din prima categorie, acestea favorizează revelaţii privind aspecte deliberat ascunse de cei care deţin mijloacele de a crea evenimente de rutină;
- scandalurile: implică transformarea unei ocurenţe în eveniment printr-o activitate cu caracter intenţional, ca şi evenimentele de rutină, dar cei care declanşează aceste evenimente nu sunt la originea promovării lor; convertirea în eveniment public îi surprinde, în general, pe iniţiatori; ca şi accidentele, scandalurile scot la iveală aspecte ascunse ale vieţii indivizilor sau ale proceselor instituţionale;
- hazardul fericit: se bazează pe un fapt neprevăzut, ca şi accidentele, dar este promovat ca eveniment de cel care îl iniţiază (ca şi în cazul evenimentelor de rutină) - exemplu pentru această categorie poate fi dat eroul autoproclamat, cel care realizează un act fără să îl prevadă, dar actul se dovedeşte a fi curajos şi dorit din punct de vedere social.
Perspectiva abordării propuse de Molotch şi Lester este aceea că mijloacele de comunicare în masă nu reflectă o lume exterioară, ci practicile celor care au puterea să condiţioneze experienţa altora.[8]
Pentru că regulile de selecţie ale jurnaliştilor coincid în mare măsură, apare o consonanţă a activităţii redacţionale, care, în ochii publicului, ia forma unei confirmări. Astfel ia naştere pseudomediul de care vorbea Lippmann. ,,Percepţia selectivă”, conturată începând cu mijlocul anilor ’40 drept concept central al psihologiei sociale şi al ştiinţei comunicării, precum şi strădania omului de a evita ,,disonanţa cognitivă” şi de a-şi contura o imagine coerentă despre lume devin, pe lângă necesitatea reducerii complexităţii, a doua sursă inevitabilă de deformare a percepţiei realităţii şi de deformare a transmiterii unei informaţii prin mass media.[9] Cea mai generală dintre toate teoriile despre consistenţă, precum şi cea care a generat cel mai mare număr de date empirice, este teoria lui Leon Festinger referitoare la disonanţa cognitivă. Teoria disonanţei susţine că două elemente ale cunoaşterii „sunt în relaţie disonantă dacă, considerându-le numai pe acestea două, inversul unuia dintre elemente va rezulta din celălalt”.[10] La fel ca şi alte teorii ale consistenţei, teoria lui Festinger susţine că disonanţa, fiind psihologic inconfortabilă, va motiva persoana să încerce să obţină consonanţă. În plus, în încercarea de a reduce disonanţa, persoana va evita în mod activ situaţiile şi informaţiile care probabil ar conduce la o creştere a ei. În disonanţa cognitivă, elementele în discuţie pot fi, după caz, irelevante unul faţă de celălalt, conforme unul cu altul (consonante) sau în relaţie de inconsistenţă (disonante). Relaţiile nu trebuie să fie legate în mod logic pentru a avea consistenţă sau inconsistenţă. O relaţie poate fi logic inconsistentă pentru un observator, în timp ce este psihologic consistentă pentru un individ care are aceste concepţii răsturnate. Teoria disonanţei produce consecinţe în zonele de luare a deciziei şi de asumare a rolului, fiind importantă din punctul de vedere al modului în care oamenii utilizează informaţia. Teoria disonanţei postulează că, atunci când un individ este pus într-o situaţie în care trebuie să se comporte public într-un mod care este contrar concepţiilor şi atitudinilor sale personale, individul experimentează o disonanţă prin conştientizarea comportamentului său. Disonanţa se poate produce ca un rezultat al unei promisiuni, al unei recompense sau al unei ameninţări cu pedepsirea, dar, câteodată, poate fi pur şi simplu rezultatul presiunii exercitate de un grup pentru ca individul să se conformeze unei norme cu care nu este de acord. Dacă, din teama de a nu se izola, aşa cum a afirmat autoarea teoriei spiralei tăcerii, persoana îndeplineşte un act public care nu este conform cu convingerile sale, se poate preconiza că va urma disonanţa. Un mod de rezolvare a acestei disonanţe este de a schimba convingerile individuale astfel încât acestea să se conformeze comportamentului public.
Lippmann şi-a bazat afirmaţiile făcute doar pe observaţii din domeniul presei scrise. În epoca televiziunii, ideile sale trebuie să fie valabile într-o măsură considerabil mai mare, dacă se ţine seama de faptul că porţiile de realitate pe care le primeşte publicul prin media au crescut enorm faţă de momentul la care scria Lippmann, iar realitatea complexă redată de televiziune se contopeşte şi mai mult cu percepţiile nemediate prin faptul că poate fi văzută şi auzită; în plus, conţinuturile cu încărcătură afectivă, legate de ce e bine şi ce e rău, sunt percepute nemijlocit prin imagine şi sunet: este vorba despre senzaţii persistente, care rămân în mintea oamenilor şi atunci când conţinutul raţional a dispărut de mult. Lippmann vorbeşte cu insistenţă despre consecinţele selecţiei şi despre faptul că imaginile simplificate ale realităţii ajung de fapt să devină însăşi realitatea oamenilor, acel ceva numit de el ,,the pictures in our heads” (,,imaginile din mintea noastră”). Ce este cu adevărat realitatea este lipsit de importanţă, căci doar presupunerile noastre legate de ea contează, doar ele determină aşteptările, speranţele, strădaniile, sentimentele şi acţiunile noastre. Aceste acţiuni sunt însă, la rândul lor, reale, având o importanţă reală şi creând o nouă realitate. Atunci, ca o primă posibilitate, poate apărea aşa-numita self-fulfilling profecy – profeţia, sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, aşteptarea care se împlineşte prin propriile acţiuni. Cea de-a doua posibilitate este coliziunea: acţiunile bazate pe presupuneri false declanşează efecte cu totul neaşteptate ale unei realităţi incontrolabile, realitatea intră din nou în stăpânirea propriilor drepturi, iar cu aceasta are loc apoi, în sfârşit, dar foarte târziu, cu riscuri deja crescute, o corectare a ,,imaginilor din capul nostru”.[11] Există şanse minime ca ceea ce nu apare în ştiri să devină parte a realităţii percepute de contemporani. Cultura mass media este selecţia din realităţile lumii pe care o oferă media şi, atâta vreme cât lumea se află în afara razei de acţiune, în afara orizontului unui individ, aceasta este de cele mai multe ori singura perspectivă despre lume pe care acesta o are. Aşadar, ce nu apare în ştiri nu există.[12]
Unul dintre efectele comunicării în masă poate fi modificarea percepţiilor oamenilor asupra realităţii sau, cu alte cuvinte, viziunea lor asupra lumii. Procesul prin care o persoană îşi dezvoltă propriile concepţii despre lume poate fi descris ca fiind construcţia socială a realităţii, temă cunoscută în teoria comunicării de masă, dar şi în alte domenii academice, inclusiv cu denumirea de „construcţie a realităţii sociale”. După cum a arătat John Searle (1995) în cartea sa The Construction of Social Reality, este important să se facă deosebirea dintre munţi, care există chiar dacă noi credem sau nu în ei, şi bani, care au înţelesul pe care îl au pentru că noi am hotărât să îi tratăm astfel. Searle face distincţie între faptele brute, cum ar fi existenţa munţilor, şi fapte instituţionale (sau realizate de oameni), cum ar fi valoarea banilor. Faptele brute devin materia primă pentru construirea faptelor sociale.[13] Una din abordările principale pentru cercetarea empirică asupra construcţiei sociale a realităţii este oferită de teoria cultivării.
Domeniul din studiul comunicării cunoscut sub numele de teoria cultivării a fost dezvoltat de cercetătorul George Gerbner şi de colegii săi de la Facultatea de Comunicare Annenberg a Universităţii din Pennsylvania. Ei au realizat ceea ce a fost probabil cel mai lung şi mai extins program de cercetare care a avut loc vreodată asupra efectelor televiziunii.[14] Au început cu argumentul că televiziunea a devenit instrumentul cultural central al societăţii americane, prin intermediul televizoarelor, care au ajuns să fie omniprezente, să devină un membru-cheie al familiei şi au continuat prin a spune că televizoarele sunt cele care spun acum cele mai multe dintre poveşti, în cea mai mare parte a timpului, în cadrul unei familii. Un telespectator mediu urmăreşte programele de televiziune timp de 4 ore pe zi, în timp ce telespectatorii mai pasionaţi petrec chiar mai mult timp în faţa televizorului. Echipa lui Gerbner susţine că pentru telespectatorii pasionaţi televiziunea monopolizează şi înlocuieşte pur şi simplu toate sursele de informaţii, idei şi conştientizări. Efectul acestei expuneri la aceleaşi mesaje produce ceea ce cercetătorii au numit cultivare sau învăţarea unor concepţii, viziuni despre lume, roluri şi valori comune. Teoria cultivării sugerează că televiziunea ar putea avea efecte importante, dar greu de observat asupra societăţii. Datorită caracterului adeseori violent al acestora, urmărirea îndelungată a programelor TV îi face pe oameni să simtă că lumea în care trăiesc este un loc nesigur.
Nancy Signorielli citează studiul care subliniază efectele perspectivei unei lumi ostile şi periculoase printre telespectatori. Studiul pleacă de la ipoteza că este mult mai probabil pentru cei ce consumă mari cantităţi de programe TV să aibă o perspectivă asupra lumii determinată de ostilitate şi pericol. Se face analiza programelor pentru copii, de prime-time şi de week-end între anii 1967 şi 1985 pentru a fi identificat numărul de acte violente prezentate în cadrul acestor programe şi sunt chestionaţi periodic telespectatorii pentru a afla perspectiva acestora asupra lumii. În urma analizei de conţinut a programelor şi chestionării unor diferite categorii de telespectatori, concluzia studiului este că ipoteza de la care s-a plecat se verifică, şi anume că cei care stau mai mult în faţa ecranului televizorului văd lumea în care trăiesc mult mai ostilă şi periculoasă decât telespectatorii moderaţi, ceea ce o face pe Signorielli să argumenteze că ,,măsura disproporţionată de pericol, vulnerabilitate şi indispoziţie generală cultivată de aşa-zisul divertisment invită privitorul nu numai la agresiune, dar şi la sentimente precum exploatarea şi represiunea. Oamenii fricoşi sunt mai dependenţi, mai uşor de manipulat şi de controlat, mai dispuşi să accepte măsuri înşelător de simple, puternice şi aspre şi să adopte poziţii ireconciliante, atât în problematica religioasă, cât şi în cea politică. Ei pot accepta şi chiar primi cu bucurie represiunea, dacă aceasta promite să îi elibereze de insecuritate şi anxietăţi. Aceasta este problema de fond a televiziunii cultivatoare de violenţă.”[15] Telespectatorii care petrec mai puţin timp în faţa televizorului au parte de o varietate mai extinsă de stimuli. Ziarele, revistele şi conversaţiile personale sunt doar câteva dintre sursele lor de informaţie şi divertisment. Dieta lor este mai completă şi este puţin probabil că aceşti telespectatori vor avea aceleaşi atitudini, valori şi opinii ca şi concetăţenii lor avizi de televiziune.[16]
Cercetarea originală care sprijină teoria cultivării se bazează pe compararea dintre telespectatorii care petrec puţin timp în faţa televizorului şi cei care petrec timp îndelungat. Echipa lui Gerbner a analizat răspunsurile la întrebările puse în timpul sondajelor şi a observat că răspunsurile erau diferite în funcţie de timpul petrecut în faţa televizorului. În plus, telespectatorii pasionaţi dau deseori răspunsuri care sunt mai apropiate de modul în care lumea este prezentată la televizor. Televiziunea îi poate conduce pe telespectatori la perceperea lumii create de ea ca „o lume rea”. Echipa lui Gerbner a sugerat că acesta poate fi unul dintre principalele efecte de cultivare şi cel mai larg răspândit datorat televiziunii.
Hanna Adoni şi Sherril Mane au propus un model din trei părţi al procesului de construcţie a realităţii sociale. Părţile sunt „realitatea obiectivă” (realitatea pe care o trăim ca lume obiectivă existând în afara individului şi făcută din fapte), „realitatea simbolică” (orice formă de exprimare simbolică a realităţii obiective, incluzând arta, literatura şi conţinuturile media) şi „realitatea subiectivă” (realitatea construită de individ pe baza realităţii obiective şi a celei simbolice). Adoni şi Mane au susţinut că studiile care încearcă să investigheze construirea socială a realităţii ar trebui să includă toate cele trei tipuri de realitate.[17] Pornind de la cercetările lor, alţi autori au arătat că oamenii încearcă să construiască o „realitate subiectivă” bazându-se pe informaţii din realitatea obiectivă şi din realitatea simbolică. Informaţiile utilizate pentru a construi o realitate subiectivă sunt evaluate în funcţie de realitatea percepută. Cu cât realitatea percepută este mai mare, cu atât este mai mare probabilitatea ca informaţia să fie încorporată în realitatea subiectivă a individului.[18]
Mass media tind să încadreze problemele în diferite moduri. O încadrare poate fi definită ca „o idee centrală de organizare pentru conţinutul ştirilor care furnizează un context şi sugerează care este problema prin utilizarea selecţiei, sublinierii, eliminării şi elaborării”.[19] Cercetătorii care s-au ocupat de media au găsit conceptul de încadrare util pentru examinarea subiectelor reportajelor din ştirile de presă. Într-o anumită măsură, conceptul de încadrare media prezintă o nouă paradigmă care să o înlocuiască pe cea veche de studiere a obiectivităţii şi bias-ului media. Studiile asupra bias-ului tindeau să stabilească dacă subiectele reportajelor erau pozitive, neutre sau negative faţă de un candidat, idee sau instituţie. Din momentul în care începem să ne gândim la reportaje având în vedere încadrarea, vechiul concept de bias pare oarecum îngust şi simplist. Încadrarea reportajelor poate avea influenţe mai subtile şi mai puternice asupra audienţelor decât bias-ul. Membrii audienţei pot fi în stare să detecteze dacă o relatare este îndreptată împotriva unui anumit subiect al unei ştiri sau al unui reportaj, dar ei nu pot detecta la fel de uşor dacă un eveniment este ambalat ca un anumit tip de povestire.[20]
O problemă majoră în jurnalism este cea referitoare la obiectivitate, şi anume dacă aceasta este bună sau rea şi dacă este posibil să fie realizată. Unii jurnalişti au descris obiectivitatea ca pe un mit, în timp ce alţii au apărat obiectivitatea, arătând ca ea este esenţială în cazul relatării unor evenimente. Controversa asupra obiectivităţii poate fi rezolvată prin delimitarea conceptuală a trei tipuri distincte de afirmaţii şi de problema înrudită a preferinţelor. Afirmaţiile făcute de un reporter, jurnalist, asupra unui eveniment prezentat pot fi caracterizate ca făcând parte din rândul relatărilor, inferenţelor sau judecăţilor. O relatare este o afirmaţie ce poate fi verificată şi exclude inferenţele şi judecăţile. O inferenţă este o afirmaţie despre un lucru necunoscut făcută pe baza unui lucru cunoscut. Orice afirmaţie despre gândurile sau sentimentele unei alte persoane este un exemplu de inferenţă. Similar, orice afirmaţie despre viitor este o inferenţă, deoarece viitorul este necunoscut. O judecată este expresia unei aprobări sau dezaprobări pentru un eveniment, o persoană sau un obiect.
Pentru a fi obiectiv, un jurnalist trebuie să elimine inferenţele şi judecăţile şi să se limiteze cât mai mult posibil la relatări. Dar numai acest lucru nu va garanta obiectivitatea. Trebuie avut în vedere şi un alt factor, şi anume preferinţa pentru o anumită direcţie (bias-ul), selectarea detaliilor care sunt favorabile sau defavorabile subiectului descris. Se poate admite posibilitatea că o obiectivitate absolută nu poate fi atinsă, dar un jurnalist sau orice alt comunicator poate parcurge un drum lung pentru a fi obiectiv, prin limitarea cât de mult posibil la relatări (excluzând inferenţele şi judecăţile) şi prin depunerea unui efort conştient în vederea evitării preferinţei pentru o anumită direcţie. În plus, aceste concepte furnizează nişte termeni specifici pentru discutarea modalităţilor în care relatarea ar putea fi sau nu obiectivă.
Conceptul de încadrare poate ajuta la înţelegerea modului în care oamenii prelucrează ştirile. Încadrarea unui reportaj poate avea efecte importante asupra modului în care informaţiile din relatare sunt prelucrate şi depozitate. Unele moduri de încadrare a ştirilor se pot „potrivi” mai bine decât altele cu ideile şi schemele existente referitoare la o problemă de care oamenii au deja cunoştinţă. Încadrările reportajelor pot fi sugerate de anumite mecanisme folosite anterior în prelucrarea relatărilor. Aceste mecanisme includ titlurile, lead-urile (paragrafe de început ale ştirilor), citate de referinţă (citate luate dintr-un articol şi date cu caractere mari) şi paragrafe-cheie (paragrafe din articole în care se spune despre ce e vorba). Cercetările au demonstrat că încadrarea media poate avea efect asupra modului în care membrii unei audienţe interpretează o problemă în final.
Unul din conceptele dominante din teoria comunicării a fost şi rămâne în continuare ipoteza efectului de agendă. Efectul de agendă al mass media se referă la capacitatea mijloacelor de comunicare în masă de a amplifica importanţa unei probleme în mintea oamenilor prin oferirea repetată de ştiri despre acea problemă. Rar se întâmplă ca jurnaliştii şi reporterii să privească dincolo de retorica declaraţiilor oficiale, deşi ei ar trebui să caute date care să arate ce se petrece în realitate. [21] Mai mult, lucrători din organisme media diferite preiau de multe ori materiale unul de la altul, chiar făcând unele adaosuri şi mărind încă o dată importanţa unui subiect care în realitate se poate dovedi mai puţin important pentru cetăţeanul simplu. Se pare că elita mass media poate fixa agenda pentru alte media, ceea ce a condus la formularea unui nou concept: crearea de agendă inter-media.
Ipoteza efectului de agendă sugerează că mass media pot avea un impact important asupra societăţii şi agendei membrilor săi. Există dovezi că media modelează opiniile oamenilor în legătură cu problemele principale cu care se confruntă societatea şi că problemele evidenţiate în media s-ar putea să nu fie cele mai importante în realitate. Mass media forţează atenţia publicului către anumite probleme prin prezentarea constantă a evenimentelor, prin faptul că sugerează ce ar gândi cea mai mare parte dintre indivizi despre acestea, ce ştiu şi simt oamenii despre ele. Diversele abordări ale cercetătorilor asupra efectului de agendă sugerează că ştirile nu numai că le spun oamenilor la ce să se gândească, dar îi influenţează pe aceştia inclusiv asupra modului cum o fac. Prin urmare, pentru un jurnalist profesionist, conceptul de efect de agendă ridică problema importantă a responsabilităţii. Etichetele pe care jurnaliştii le aplică evenimentelor pot avea o influenţă importantă asupra faptului că publicul acordă atenţie problemelor legate de evenimentul respectiv.
Pamela Shoemaker şi Stephen Reese au propus cinci categorii principale de influenţe care acţionează asupra conţinutului media. Este vorba despre influenţele de la lucrătorii individuali din mass media, care cuprind caracteristicile lucrătorilor din comunicare, cunoştinţele personale şi profesionale ale acestora, precum şi atitudinile personale şi rolurile lor profesionale. Influenţa rutinelor mass media este determinată de faptul că tot ceea ce intră în mass media este influenţat de practicile de zi cu zi ale comunicatorilor, inclusiv termenele-limită şi alte constrângeri de timp, cerinţele privind spaţiul dintr-o publicaţie, structura piramidei inversate pentru scrierea unui reportaj, valoarea ştirilor, standardul de obiectivitate şi bazarea reporterilor pe sursele oficiale.
Organizaţiile media au ţeluri diferite, iar a face bani este unul dintre cele mai comune. Aceste ţeluri ale organizării mass media pot avea un impact asupra conţinutului în nenumărate feluri, determinând influenţele organizaţionale asupra conţinutului. Influenţele asupra conţinutului din afara organizaţiilor media includ efectuarea de lobby de către grupuri de interes pentru anumite tipuri de conţinut (sau împotriva lor), oameni care creează pseudoevenimente pentru a obţine acoperire media şi guvernul, care reglementează conţinutul direct prin legi împotriva calomniilor şi a obscenităţii. Ultima influenţă asupra conţinutului media propusă de Shoemaker şi Reese este influenţa ideologiei. Ideologia reprezintă un fenomen fundamental la nivelul societăţilor. Cele aparţinând culturii europene occidentale şi a Americii de Nord, de exemplu, se bazează pe noţiuni precum încrederea în valoarea sistemului economic capitalist, în proprietatea privată, goana după profit a antreprenorilor şi piaţa liberă. Cele cinci tipuri de influenţe asupra conţinutului media pornesc, deci, de la influenţa lucrătorilor individuali în mass media, care reprezintă nivelul cel mai „mic”, până la influenţa ideologică, care reprezintă nivelul cel mai mare. Ele au format ceea ce Shoemaker şi Reese denumesc „o ierarhie de influenţe”, cu ideologia stând în vârful ierarhiei şi infiltrându-se în jos prin toate celelalte niveluri. ,,Influenţele extramedia includ forţe sociale, economice şi guvernamentale, iar influenţa ideologică este evidentă atunci când un mediu de ştiri provoacă noţiuni fundamentale precum capitalismul şi puterea unui individ”.[22]
O mare parte din activitatea de cercetare legată de efectul de agendă sugerează că presa nu este o oglindă care reflectă realităţile unei societăţi aşa cum sunt ele. Revenind la Walter Lippmann, părerea lui era că presa este mai degrabă un reflector şi, când reflectorul străluceşte, el poate fi afectat de grupuri de interese speciale într-o anumită problemă, de către pseudoevenimente create pentru a capta atenţia şi de anumite obiceiuri şi tipicuri ale jurnaliştilor.[23] Sociologul Gaye Tuchman, în cartea sa Making News, arată că ştirile sunt o construcţie socială a realităţii. Cartea se bazează pe o serie de observaţii făcute în redacţii şi pe intervievarea persoanelor din media pe o perioadă de 10 ani. Actul de a face ştiri, spune Tuchman, este actul de a construi realitatea însăşi mai degrabă decât de a face o descriere a realităţii. Ea subliniază că ştirile sunt un aliat al instituţiilor legitimate şi că acestea legitimează şi statu-quo-ul. Tuchman leagă profesionalismul ştirilor şi organizaţiile care fac ştirile de apariţia capitalismului corporatist. Cercetătoarea argumentează că ştirile sunt o resursă socială a cărei construcţie limitează o înţelegere analitică a vieţii contemporane. Ea susţine că „prin practicile rutinate şi prin pretenţiile profesioniştilor din ştiri de a arbitra cunoaşterea şi de a prezenta datele factuale, ştirile legiferează statu-quo-ul”.[24]
[1] Bybee, Carl R., 1997: Media, Public Opinion and Governance: Burning Down the Barn to Roast the Pig. Module 10, Unit 56 of the MA in Mass Communications, University of Leicester
[2] Lippmann, Walter, Public Opinion, http://xroads.virginia.edu/~Hyper2/CDFinal/Lippman/contents.html, cap. I, 25.05.2007
[3] Ibidem, cap. XXI - XXIV
[4] Noelle-Neumann, Elisabeth, 2004: Spirala Tăcerii. Opinia publică – învelişul nostru social, trad. Vlad Cucu-Oancea, Comunicare.ro, Bucureşti, p. 185
[5] Coman, Mihai, 2005: Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, vol. I, Polirom, Iaşi, p. 14
[6] Ibidem
[7] Ibidem, p. 15
[8] Ibidem, p. 16
[9] Noelle-Neumann, Elisabeth, op. cit., p. 186
[10] Severin, Werner, J., Tankard, James, W., Jr., 2004: Perspective asupra teoriilor comunicării de masă, trad. Mădălina Paxaman şi Maria Paxaman, Polirom, Iaşi, p. 163
[11] Lippmann, Walter, Idem, cap. I, 27.05.2007
[12] Noelle-Neumann, Elisabeth, op. cit., p. 189
[13] Severin, Werner, J., Tankard, James, W., Jr., op. cit., p. 297
[14] Ibidem, p. 279
[15] Signorielli, Nancy, 1990: Television’s mean and dangerous world: A continuation of the cultural indicator perspective, în N. Signorielli şi M. Morgan (ed.): Cultivation Analysis: New Directions in Media Effects Research, Sage, Newbury Park, Calif, pp. 85-106
[16] Morgan, M & Signorielli, N, 1990: Cultivation Analysis: New Directions in Media Effects Research, Newbury Park: Sage
[17] Adoni, Hanna & Mane, Sherril, 1984: Media and the Social Construction of Reality: Toward an Integration of Theory and Research, Communication Research 11(3), pp. 323-340
[18] Severin, Werner, J., Tankard, James, W., Jr., op. cit., pp. 297-298
[19] Ibidem, p. 299
[20] Ibidem, p. 299
[21] Ibidem, p. 235
[22] Shoemaker, Pamela, J. & Reese, Stephen, D., 1991: Mediating the Message: Theories of Influence on Mass Media Content, New York, Longman, p. 182
[23] Lippmann, Walter, Idem, cap. XXIII, 27.05.2007
[24] Severin, Werner, J., Tankard, James, W., Jr., op. cit., p. 343
extras din lucrarea mea de disertaţie, ''Argumente ale presei româneşti de după 1989 în sprijinul teoriei "spirala tăcerii" (cercetare: criza gripei aviare)'', susţinută la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Bucureşti, 2007, conducători ştiinţifici Prof. univ. dr. Paul Dobrescu şi Lector univ. drd. Nicoleta Corbu.
1. Fabricarea ştirilor: construcţia socială a realităţii. Agenda media
[Teoriilor prezentate în capitolul anterior ca reprezentând baza conceptuală pe care Elisabeth Noelle-Neumann a clădit conceptul de spirală a tăcerii li se adaugă o lucrare de referinţă în studiul opiniei publice. Este vorba despre Opinia Publică (1922) a lui Walter Lippmann, carte care scoate la lumină părţi necunoscute ale mecanismelor specifice opiniei publice şi prezintă legătura dintre opinie publică şi jurnalism.]
Walter Lippmann, distins editorialist politic şi comentator social în Statele Unite ale anilor ’20, a arătat că cea mai mare parte a ceea ce ştim din mediul în care trăim vine către noi indirect, dar ,,noi tratăm ca şi cum ar fi însuşi mediul înconjurător ceea ce noi credem că este o imagine reală.”[1] Lippmann introduce noţiunea de pseudo-mediu: imaginea mentală despre lume a oamenilor, imagine la care ei răspund ca şi cum ar fi chiar realitatea. Ficţiunile şi simbolurile nu au valoare numai pentru ordinea socială existentă, ci sunt importante şi pentru comunicarea umană. Lippmann observă că ,,singurul sentiment pe care îl poate avea cineva despre un eveniment pe care nu l-a trăit este sentimentul produs de imaginea sa mentală referitoare la respectivul eveniment.” El adaugă că în anumite perioade răspundem la fel de puternic la ficţiuni ca şi la realităţi, ajutând adesea la crearea acestor ficţiuni.[2]
Prin urmare, ceea ce facem nu este bazat pe cunoştinţe precise sau directe, ci pe imaginea noastră despre lume, imagine care ne este de obicei furnizată de o altă persoană. Însă persoana care contribuie la trasarea ,,hărţii” noastre mentale în ceea ce priveşte lumea înconjurătoare poate furniza o imagine distorsionată, influenţată de propriile-i interese. Propaganda, arată Lippmann, reprezintă un efort de a modifica imaginile la care răspundem. Printre factorii care limitează accesul la anumite realităţi, el menţionează: cenzura, limitările contactului social, timpul redus pe care îl avem la dispoziţie în fiecare zi pentru a fi atenţi la activităţile publice, distorsiunile ca rezultat al comprimării evenimentelor în mesaje scurte, utilizarea unui vocabular restrâns pentru a descrie o lume complexă şi frica de a ne confrunta cu fapte ce ne ameninţă viaţa. Opinia publică, spune Lippmann, nu reprezintă interesele şi voinţa comune ale membrilor societăţii, ci este creată artificial, prin stabilirea unui aşa-zis consens, de către mass-media şi puterea politică. Acestea speculează puternic latura emoţională şi deci profund iraţională a maselor şi impun simboluri de urmat, simboluri în care fiecare cetăţean se poate regăsi, îşi poate proiecta nevoile şi dorinţele. Simbolurile pot fi imagini, reprezentări, cuvinte sau sloganuri.
Presa ţine oamenii informaţi. Însă Lippmann afirmă că marea masă este incapabilă de a-şi forma opinii solide în problemele de interes general, aşa că presa trebuie nu numai să informeze, ci să şi creeze opinii. Având în vedere că indivizii de rând sunt interesaţi mai degrabă de problemele proprii decât de cele de ordin general, media îi tratează mai mult ca ,,ţinte pentru publicitate decât ca pe nişte cetăţeni ai unei democraţii.” Publicul nefiind dispus să plătească un cost ridicat pentru informaţie, mass media devin dependente de veniturile din publicitate şi duc o politică în consecinţă. Programele de ştiri devin laconice şi generale prezentând informaţii stereotipe şi din convenienţă, resursele media fiind păstrate şi alocate spaţiului publicitar şi publicităţii. Lippmann spune că nu trebuie confundate ,,ştirile” cu ,,adevărul”.[3] El îşi invită cititorii să mediteze la numărul de observaţii pe care le putem face nemijlocit, infim faţă de acela al informaţiilor care ne parvin prin mass media. Dar acesta este abia începutul unei înlănţuiri de situaţii, care sunt, toate, de natură să deformeze cumva, în mintea oamenilor, imaginea lumii.
Încercarea de a-ţi forma o imagine despre realitate este lipsită de perspective, căci realitatea înconjurătoare este, în totalitatea ei, prea mare, prea complexă şi, de asemenea, prea fluctuantă pentru a putea fi înţeleasă direct, spune Lippmann. Chiar dacă individul trebuie să opereze în acest mediu, trebuie să îl reconstruiască mai întâi într-un model mai simplu, înainte de a putea opera cu el, căci nu este înzestrat cu mijloacele care să îi permită să perceapă cu atâta subtilitate realitatea, în imensa ei varietate, cu nenumăratele ei metamorfoze şi combinaţii. Cincizeci de ani mai târziu, Lippmann a tratat această temă folosind conceptul de ,,reducere a complexităţii.”[4]
La sfârşitul anilor ’40, psihosociologul Kurt Lewin a introdus noţiunea de ,,gatekeeper”, cu referire la jurnalişti. Printr-o selecţie riguroasă a ceea ce urmează a fi transmis, perceput, prin trecerea succesivă prin mai multe ecluze, gatekeeper-ii hotărăsc ce este transmis către public şi ce nu. Lippmann spune că, în momentul în care ajunge la cititor, orice ziar este rezultatul unei întregi serii de selecţii, datorită circumstanţelor legate de limitările de timp şi atenţie. Anticipând o ramură importantă de cercetare a ştiinţei comunicării din anii ’50 - ’70, Lippmann explică ce anume lasă jurnaliştii să treacă cu titlul de valoare de ştire, în selecţia pe care o fac: conţinutul clar, care nu poate fi comunicat fără contradicţii, superlativele, conflictele, surpriza; acele lucruri cu care cititorul se poate identifica, deci care implică apropiere spaţială sau psihologică, lucruri care îi privesc personal pe cititori, care au pentru aceştia anumite consecinţe.
Astfel, din ansamblul ocurenţelor brute (planul realului), reprezentanţii mass media le aleg pe cele care li se pare că merită să fie făcute publice, creditându-le cu o valoare de informaţie.[5] Ele formează evenimentele mediatice, fiind în general fapte notabile. În această viziune despre eveniment, accentul se deplasează de la noţiunea de ,,ceva care s-a petrecut/se petrece în mod neprevăzut” – o ocurenţă unică, neprevăzută şi irepetabilă, în planul realului – la ideea de ,,ceva care se transformă în eveniment”, ceva care dobândeşte pertinenţă în funcţie de o perspectivă şi face obiectul atenţiei publice (proces de evenimenţializare). Atribuirea unei importanţe anume şi individualizarea evenimentelor (reducerea complexităţii şi a eterogenităţii lor) sunt două dimensiuni importante ale constituirii simbolice a evenimentului, derivate din faptul că promovarea ocurenţelor la rangul de evenimente publice este un rezultat al nevoii de evenimente a celor ce asigură această promovare.[6] Structurarea evenimentului public are loc din două perspective: cea a subiectului comunicator, care transformă evenimentul brut în eveniment semnificativ, şi perspectiva subiectului interpretant, care restructurează evenimentul, deja dotat cu o primă semnificaţie, conform propriei sale competenţe de înţelegere. Activitatea de construire, bazată pe obiective imediate, care se desfăşoară la fiecare nivel, elimină sau inhibă un mare număr de posibilităţi de a crea evenimente, de aici rezultând puterea inerentă a activităţii de informare. Există interese de a promova anumite ocurenţe sau de a evita ca altele să devină evenimente publice. Mass media au capacitatea de a provoca evenimentul în special prin alegerile pe care le fac în privinţa actorilor sociali cărora le acordă cuvântul şi prin punerea în scenă care îi include. Aceşti actori ai spaţiului public pe care mijloacele de informare în masă îi aduc la rampa mediatică nu sunt în mod obligatoriu şi cei implicaţi în fapte, ci cei care au o anumită vizibilitate socială. Obligaţia de a alege conform notorietăţii (şi în special din lumea politică) transformă mass media într-un receptacul al discursului autorităţii. Astfel, evenimentul nu mai rezidă în faptele propriu-zise, ci în reacţia oamenilor politici sau a personajelor importante.[7]
Molotch şi Lester (1996) au propus o tipologie ce distinge patru categorii (tipuri ideale) de evenimente, legate de gradul de intenţionalitate al faptului subiacent şi de identitatea celui care se ocupă de activitatea de promovare:
- evenimentele de rutină: faptele subiacente acestor evenimente sunt deliberate, iniţiatorii lor fiind aceiaşi care le promovează la rangul de evenimente; evenimentul de rutină prototip este conferinţa de presă, această categorie incluzând majoritatea evenimentelor care apar în presa cotidiană (conferinţele diferitelor partide politice, briefing-ul săptămânal de la Guvern, ceremonii – celebrări, inaugurări);
- accidentele: faptele subiacente nu au caracter intenţional, iar cei care le promovează ca eveniment public nu sunt şi cei care le-au provocat; accidentele (inundaţii, mareea neagră, pierderea involuntară a unei bombe, etc.) au la bază o eroare de calcul, o ruptură în ordinea firească a lucrurilor; spre deosebire de evenimentele din prima categorie, acestea favorizează revelaţii privind aspecte deliberat ascunse de cei care deţin mijloacele de a crea evenimente de rutină;
- scandalurile: implică transformarea unei ocurenţe în eveniment printr-o activitate cu caracter intenţional, ca şi evenimentele de rutină, dar cei care declanşează aceste evenimente nu sunt la originea promovării lor; convertirea în eveniment public îi surprinde, în general, pe iniţiatori; ca şi accidentele, scandalurile scot la iveală aspecte ascunse ale vieţii indivizilor sau ale proceselor instituţionale;
- hazardul fericit: se bazează pe un fapt neprevăzut, ca şi accidentele, dar este promovat ca eveniment de cel care îl iniţiază (ca şi în cazul evenimentelor de rutină) - exemplu pentru această categorie poate fi dat eroul autoproclamat, cel care realizează un act fără să îl prevadă, dar actul se dovedeşte a fi curajos şi dorit din punct de vedere social.
Perspectiva abordării propuse de Molotch şi Lester este aceea că mijloacele de comunicare în masă nu reflectă o lume exterioară, ci practicile celor care au puterea să condiţioneze experienţa altora.[8]
Pentru că regulile de selecţie ale jurnaliştilor coincid în mare măsură, apare o consonanţă a activităţii redacţionale, care, în ochii publicului, ia forma unei confirmări. Astfel ia naştere pseudomediul de care vorbea Lippmann. ,,Percepţia selectivă”, conturată începând cu mijlocul anilor ’40 drept concept central al psihologiei sociale şi al ştiinţei comunicării, precum şi strădania omului de a evita ,,disonanţa cognitivă” şi de a-şi contura o imagine coerentă despre lume devin, pe lângă necesitatea reducerii complexităţii, a doua sursă inevitabilă de deformare a percepţiei realităţii şi de deformare a transmiterii unei informaţii prin mass media.[9] Cea mai generală dintre toate teoriile despre consistenţă, precum şi cea care a generat cel mai mare număr de date empirice, este teoria lui Leon Festinger referitoare la disonanţa cognitivă. Teoria disonanţei susţine că două elemente ale cunoaşterii „sunt în relaţie disonantă dacă, considerându-le numai pe acestea două, inversul unuia dintre elemente va rezulta din celălalt”.[10] La fel ca şi alte teorii ale consistenţei, teoria lui Festinger susţine că disonanţa, fiind psihologic inconfortabilă, va motiva persoana să încerce să obţină consonanţă. În plus, în încercarea de a reduce disonanţa, persoana va evita în mod activ situaţiile şi informaţiile care probabil ar conduce la o creştere a ei. În disonanţa cognitivă, elementele în discuţie pot fi, după caz, irelevante unul faţă de celălalt, conforme unul cu altul (consonante) sau în relaţie de inconsistenţă (disonante). Relaţiile nu trebuie să fie legate în mod logic pentru a avea consistenţă sau inconsistenţă. O relaţie poate fi logic inconsistentă pentru un observator, în timp ce este psihologic consistentă pentru un individ care are aceste concepţii răsturnate. Teoria disonanţei produce consecinţe în zonele de luare a deciziei şi de asumare a rolului, fiind importantă din punctul de vedere al modului în care oamenii utilizează informaţia. Teoria disonanţei postulează că, atunci când un individ este pus într-o situaţie în care trebuie să se comporte public într-un mod care este contrar concepţiilor şi atitudinilor sale personale, individul experimentează o disonanţă prin conştientizarea comportamentului său. Disonanţa se poate produce ca un rezultat al unei promisiuni, al unei recompense sau al unei ameninţări cu pedepsirea, dar, câteodată, poate fi pur şi simplu rezultatul presiunii exercitate de un grup pentru ca individul să se conformeze unei norme cu care nu este de acord. Dacă, din teama de a nu se izola, aşa cum a afirmat autoarea teoriei spiralei tăcerii, persoana îndeplineşte un act public care nu este conform cu convingerile sale, se poate preconiza că va urma disonanţa. Un mod de rezolvare a acestei disonanţe este de a schimba convingerile individuale astfel încât acestea să se conformeze comportamentului public.
Lippmann şi-a bazat afirmaţiile făcute doar pe observaţii din domeniul presei scrise. În epoca televiziunii, ideile sale trebuie să fie valabile într-o măsură considerabil mai mare, dacă se ţine seama de faptul că porţiile de realitate pe care le primeşte publicul prin media au crescut enorm faţă de momentul la care scria Lippmann, iar realitatea complexă redată de televiziune se contopeşte şi mai mult cu percepţiile nemediate prin faptul că poate fi văzută şi auzită; în plus, conţinuturile cu încărcătură afectivă, legate de ce e bine şi ce e rău, sunt percepute nemijlocit prin imagine şi sunet: este vorba despre senzaţii persistente, care rămân în mintea oamenilor şi atunci când conţinutul raţional a dispărut de mult. Lippmann vorbeşte cu insistenţă despre consecinţele selecţiei şi despre faptul că imaginile simplificate ale realităţii ajung de fapt să devină însăşi realitatea oamenilor, acel ceva numit de el ,,the pictures in our heads” (,,imaginile din mintea noastră”). Ce este cu adevărat realitatea este lipsit de importanţă, căci doar presupunerile noastre legate de ea contează, doar ele determină aşteptările, speranţele, strădaniile, sentimentele şi acţiunile noastre. Aceste acţiuni sunt însă, la rândul lor, reale, având o importanţă reală şi creând o nouă realitate. Atunci, ca o primă posibilitate, poate apărea aşa-numita self-fulfilling profecy – profeţia, sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, aşteptarea care se împlineşte prin propriile acţiuni. Cea de-a doua posibilitate este coliziunea: acţiunile bazate pe presupuneri false declanşează efecte cu totul neaşteptate ale unei realităţi incontrolabile, realitatea intră din nou în stăpânirea propriilor drepturi, iar cu aceasta are loc apoi, în sfârşit, dar foarte târziu, cu riscuri deja crescute, o corectare a ,,imaginilor din capul nostru”.[11] Există şanse minime ca ceea ce nu apare în ştiri să devină parte a realităţii percepute de contemporani. Cultura mass media este selecţia din realităţile lumii pe care o oferă media şi, atâta vreme cât lumea se află în afara razei de acţiune, în afara orizontului unui individ, aceasta este de cele mai multe ori singura perspectivă despre lume pe care acesta o are. Aşadar, ce nu apare în ştiri nu există.[12]
Unul dintre efectele comunicării în masă poate fi modificarea percepţiilor oamenilor asupra realităţii sau, cu alte cuvinte, viziunea lor asupra lumii. Procesul prin care o persoană îşi dezvoltă propriile concepţii despre lume poate fi descris ca fiind construcţia socială a realităţii, temă cunoscută în teoria comunicării de masă, dar şi în alte domenii academice, inclusiv cu denumirea de „construcţie a realităţii sociale”. După cum a arătat John Searle (1995) în cartea sa The Construction of Social Reality, este important să se facă deosebirea dintre munţi, care există chiar dacă noi credem sau nu în ei, şi bani, care au înţelesul pe care îl au pentru că noi am hotărât să îi tratăm astfel. Searle face distincţie între faptele brute, cum ar fi existenţa munţilor, şi fapte instituţionale (sau realizate de oameni), cum ar fi valoarea banilor. Faptele brute devin materia primă pentru construirea faptelor sociale.[13] Una din abordările principale pentru cercetarea empirică asupra construcţiei sociale a realităţii este oferită de teoria cultivării.
Domeniul din studiul comunicării cunoscut sub numele de teoria cultivării a fost dezvoltat de cercetătorul George Gerbner şi de colegii săi de la Facultatea de Comunicare Annenberg a Universităţii din Pennsylvania. Ei au realizat ceea ce a fost probabil cel mai lung şi mai extins program de cercetare care a avut loc vreodată asupra efectelor televiziunii.[14] Au început cu argumentul că televiziunea a devenit instrumentul cultural central al societăţii americane, prin intermediul televizoarelor, care au ajuns să fie omniprezente, să devină un membru-cheie al familiei şi au continuat prin a spune că televizoarele sunt cele care spun acum cele mai multe dintre poveşti, în cea mai mare parte a timpului, în cadrul unei familii. Un telespectator mediu urmăreşte programele de televiziune timp de 4 ore pe zi, în timp ce telespectatorii mai pasionaţi petrec chiar mai mult timp în faţa televizorului. Echipa lui Gerbner susţine că pentru telespectatorii pasionaţi televiziunea monopolizează şi înlocuieşte pur şi simplu toate sursele de informaţii, idei şi conştientizări. Efectul acestei expuneri la aceleaşi mesaje produce ceea ce cercetătorii au numit cultivare sau învăţarea unor concepţii, viziuni despre lume, roluri şi valori comune. Teoria cultivării sugerează că televiziunea ar putea avea efecte importante, dar greu de observat asupra societăţii. Datorită caracterului adeseori violent al acestora, urmărirea îndelungată a programelor TV îi face pe oameni să simtă că lumea în care trăiesc este un loc nesigur.
Nancy Signorielli citează studiul care subliniază efectele perspectivei unei lumi ostile şi periculoase printre telespectatori. Studiul pleacă de la ipoteza că este mult mai probabil pentru cei ce consumă mari cantităţi de programe TV să aibă o perspectivă asupra lumii determinată de ostilitate şi pericol. Se face analiza programelor pentru copii, de prime-time şi de week-end între anii 1967 şi 1985 pentru a fi identificat numărul de acte violente prezentate în cadrul acestor programe şi sunt chestionaţi periodic telespectatorii pentru a afla perspectiva acestora asupra lumii. În urma analizei de conţinut a programelor şi chestionării unor diferite categorii de telespectatori, concluzia studiului este că ipoteza de la care s-a plecat se verifică, şi anume că cei care stau mai mult în faţa ecranului televizorului văd lumea în care trăiesc mult mai ostilă şi periculoasă decât telespectatorii moderaţi, ceea ce o face pe Signorielli să argumenteze că ,,măsura disproporţionată de pericol, vulnerabilitate şi indispoziţie generală cultivată de aşa-zisul divertisment invită privitorul nu numai la agresiune, dar şi la sentimente precum exploatarea şi represiunea. Oamenii fricoşi sunt mai dependenţi, mai uşor de manipulat şi de controlat, mai dispuşi să accepte măsuri înşelător de simple, puternice şi aspre şi să adopte poziţii ireconciliante, atât în problematica religioasă, cât şi în cea politică. Ei pot accepta şi chiar primi cu bucurie represiunea, dacă aceasta promite să îi elibereze de insecuritate şi anxietăţi. Aceasta este problema de fond a televiziunii cultivatoare de violenţă.”[15] Telespectatorii care petrec mai puţin timp în faţa televizorului au parte de o varietate mai extinsă de stimuli. Ziarele, revistele şi conversaţiile personale sunt doar câteva dintre sursele lor de informaţie şi divertisment. Dieta lor este mai completă şi este puţin probabil că aceşti telespectatori vor avea aceleaşi atitudini, valori şi opinii ca şi concetăţenii lor avizi de televiziune.[16]
Cercetarea originală care sprijină teoria cultivării se bazează pe compararea dintre telespectatorii care petrec puţin timp în faţa televizorului şi cei care petrec timp îndelungat. Echipa lui Gerbner a analizat răspunsurile la întrebările puse în timpul sondajelor şi a observat că răspunsurile erau diferite în funcţie de timpul petrecut în faţa televizorului. În plus, telespectatorii pasionaţi dau deseori răspunsuri care sunt mai apropiate de modul în care lumea este prezentată la televizor. Televiziunea îi poate conduce pe telespectatori la perceperea lumii create de ea ca „o lume rea”. Echipa lui Gerbner a sugerat că acesta poate fi unul dintre principalele efecte de cultivare şi cel mai larg răspândit datorat televiziunii.
Hanna Adoni şi Sherril Mane au propus un model din trei părţi al procesului de construcţie a realităţii sociale. Părţile sunt „realitatea obiectivă” (realitatea pe care o trăim ca lume obiectivă existând în afara individului şi făcută din fapte), „realitatea simbolică” (orice formă de exprimare simbolică a realităţii obiective, incluzând arta, literatura şi conţinuturile media) şi „realitatea subiectivă” (realitatea construită de individ pe baza realităţii obiective şi a celei simbolice). Adoni şi Mane au susţinut că studiile care încearcă să investigheze construirea socială a realităţii ar trebui să includă toate cele trei tipuri de realitate.[17] Pornind de la cercetările lor, alţi autori au arătat că oamenii încearcă să construiască o „realitate subiectivă” bazându-se pe informaţii din realitatea obiectivă şi din realitatea simbolică. Informaţiile utilizate pentru a construi o realitate subiectivă sunt evaluate în funcţie de realitatea percepută. Cu cât realitatea percepută este mai mare, cu atât este mai mare probabilitatea ca informaţia să fie încorporată în realitatea subiectivă a individului.[18]
Mass media tind să încadreze problemele în diferite moduri. O încadrare poate fi definită ca „o idee centrală de organizare pentru conţinutul ştirilor care furnizează un context şi sugerează care este problema prin utilizarea selecţiei, sublinierii, eliminării şi elaborării”.[19] Cercetătorii care s-au ocupat de media au găsit conceptul de încadrare util pentru examinarea subiectelor reportajelor din ştirile de presă. Într-o anumită măsură, conceptul de încadrare media prezintă o nouă paradigmă care să o înlocuiască pe cea veche de studiere a obiectivităţii şi bias-ului media. Studiile asupra bias-ului tindeau să stabilească dacă subiectele reportajelor erau pozitive, neutre sau negative faţă de un candidat, idee sau instituţie. Din momentul în care începem să ne gândim la reportaje având în vedere încadrarea, vechiul concept de bias pare oarecum îngust şi simplist. Încadrarea reportajelor poate avea influenţe mai subtile şi mai puternice asupra audienţelor decât bias-ul. Membrii audienţei pot fi în stare să detecteze dacă o relatare este îndreptată împotriva unui anumit subiect al unei ştiri sau al unui reportaj, dar ei nu pot detecta la fel de uşor dacă un eveniment este ambalat ca un anumit tip de povestire.[20]
O problemă majoră în jurnalism este cea referitoare la obiectivitate, şi anume dacă aceasta este bună sau rea şi dacă este posibil să fie realizată. Unii jurnalişti au descris obiectivitatea ca pe un mit, în timp ce alţii au apărat obiectivitatea, arătând ca ea este esenţială în cazul relatării unor evenimente. Controversa asupra obiectivităţii poate fi rezolvată prin delimitarea conceptuală a trei tipuri distincte de afirmaţii şi de problema înrudită a preferinţelor. Afirmaţiile făcute de un reporter, jurnalist, asupra unui eveniment prezentat pot fi caracterizate ca făcând parte din rândul relatărilor, inferenţelor sau judecăţilor. O relatare este o afirmaţie ce poate fi verificată şi exclude inferenţele şi judecăţile. O inferenţă este o afirmaţie despre un lucru necunoscut făcută pe baza unui lucru cunoscut. Orice afirmaţie despre gândurile sau sentimentele unei alte persoane este un exemplu de inferenţă. Similar, orice afirmaţie despre viitor este o inferenţă, deoarece viitorul este necunoscut. O judecată este expresia unei aprobări sau dezaprobări pentru un eveniment, o persoană sau un obiect.
Pentru a fi obiectiv, un jurnalist trebuie să elimine inferenţele şi judecăţile şi să se limiteze cât mai mult posibil la relatări. Dar numai acest lucru nu va garanta obiectivitatea. Trebuie avut în vedere şi un alt factor, şi anume preferinţa pentru o anumită direcţie (bias-ul), selectarea detaliilor care sunt favorabile sau defavorabile subiectului descris. Se poate admite posibilitatea că o obiectivitate absolută nu poate fi atinsă, dar un jurnalist sau orice alt comunicator poate parcurge un drum lung pentru a fi obiectiv, prin limitarea cât de mult posibil la relatări (excluzând inferenţele şi judecăţile) şi prin depunerea unui efort conştient în vederea evitării preferinţei pentru o anumită direcţie. În plus, aceste concepte furnizează nişte termeni specifici pentru discutarea modalităţilor în care relatarea ar putea fi sau nu obiectivă.
Conceptul de încadrare poate ajuta la înţelegerea modului în care oamenii prelucrează ştirile. Încadrarea unui reportaj poate avea efecte importante asupra modului în care informaţiile din relatare sunt prelucrate şi depozitate. Unele moduri de încadrare a ştirilor se pot „potrivi” mai bine decât altele cu ideile şi schemele existente referitoare la o problemă de care oamenii au deja cunoştinţă. Încadrările reportajelor pot fi sugerate de anumite mecanisme folosite anterior în prelucrarea relatărilor. Aceste mecanisme includ titlurile, lead-urile (paragrafe de început ale ştirilor), citate de referinţă (citate luate dintr-un articol şi date cu caractere mari) şi paragrafe-cheie (paragrafe din articole în care se spune despre ce e vorba). Cercetările au demonstrat că încadrarea media poate avea efect asupra modului în care membrii unei audienţe interpretează o problemă în final.
Unul din conceptele dominante din teoria comunicării a fost şi rămâne în continuare ipoteza efectului de agendă. Efectul de agendă al mass media se referă la capacitatea mijloacelor de comunicare în masă de a amplifica importanţa unei probleme în mintea oamenilor prin oferirea repetată de ştiri despre acea problemă. Rar se întâmplă ca jurnaliştii şi reporterii să privească dincolo de retorica declaraţiilor oficiale, deşi ei ar trebui să caute date care să arate ce se petrece în realitate. [21] Mai mult, lucrători din organisme media diferite preiau de multe ori materiale unul de la altul, chiar făcând unele adaosuri şi mărind încă o dată importanţa unui subiect care în realitate se poate dovedi mai puţin important pentru cetăţeanul simplu. Se pare că elita mass media poate fixa agenda pentru alte media, ceea ce a condus la formularea unui nou concept: crearea de agendă inter-media.
Ipoteza efectului de agendă sugerează că mass media pot avea un impact important asupra societăţii şi agendei membrilor săi. Există dovezi că media modelează opiniile oamenilor în legătură cu problemele principale cu care se confruntă societatea şi că problemele evidenţiate în media s-ar putea să nu fie cele mai importante în realitate. Mass media forţează atenţia publicului către anumite probleme prin prezentarea constantă a evenimentelor, prin faptul că sugerează ce ar gândi cea mai mare parte dintre indivizi despre acestea, ce ştiu şi simt oamenii despre ele. Diversele abordări ale cercetătorilor asupra efectului de agendă sugerează că ştirile nu numai că le spun oamenilor la ce să se gândească, dar îi influenţează pe aceştia inclusiv asupra modului cum o fac. Prin urmare, pentru un jurnalist profesionist, conceptul de efect de agendă ridică problema importantă a responsabilităţii. Etichetele pe care jurnaliştii le aplică evenimentelor pot avea o influenţă importantă asupra faptului că publicul acordă atenţie problemelor legate de evenimentul respectiv.
Pamela Shoemaker şi Stephen Reese au propus cinci categorii principale de influenţe care acţionează asupra conţinutului media. Este vorba despre influenţele de la lucrătorii individuali din mass media, care cuprind caracteristicile lucrătorilor din comunicare, cunoştinţele personale şi profesionale ale acestora, precum şi atitudinile personale şi rolurile lor profesionale. Influenţa rutinelor mass media este determinată de faptul că tot ceea ce intră în mass media este influenţat de practicile de zi cu zi ale comunicatorilor, inclusiv termenele-limită şi alte constrângeri de timp, cerinţele privind spaţiul dintr-o publicaţie, structura piramidei inversate pentru scrierea unui reportaj, valoarea ştirilor, standardul de obiectivitate şi bazarea reporterilor pe sursele oficiale.
Organizaţiile media au ţeluri diferite, iar a face bani este unul dintre cele mai comune. Aceste ţeluri ale organizării mass media pot avea un impact asupra conţinutului în nenumărate feluri, determinând influenţele organizaţionale asupra conţinutului. Influenţele asupra conţinutului din afara organizaţiilor media includ efectuarea de lobby de către grupuri de interes pentru anumite tipuri de conţinut (sau împotriva lor), oameni care creează pseudoevenimente pentru a obţine acoperire media şi guvernul, care reglementează conţinutul direct prin legi împotriva calomniilor şi a obscenităţii. Ultima influenţă asupra conţinutului media propusă de Shoemaker şi Reese este influenţa ideologiei. Ideologia reprezintă un fenomen fundamental la nivelul societăţilor. Cele aparţinând culturii europene occidentale şi a Americii de Nord, de exemplu, se bazează pe noţiuni precum încrederea în valoarea sistemului economic capitalist, în proprietatea privată, goana după profit a antreprenorilor şi piaţa liberă. Cele cinci tipuri de influenţe asupra conţinutului media pornesc, deci, de la influenţa lucrătorilor individuali în mass media, care reprezintă nivelul cel mai „mic”, până la influenţa ideologică, care reprezintă nivelul cel mai mare. Ele au format ceea ce Shoemaker şi Reese denumesc „o ierarhie de influenţe”, cu ideologia stând în vârful ierarhiei şi infiltrându-se în jos prin toate celelalte niveluri. ,,Influenţele extramedia includ forţe sociale, economice şi guvernamentale, iar influenţa ideologică este evidentă atunci când un mediu de ştiri provoacă noţiuni fundamentale precum capitalismul şi puterea unui individ”.[22]
O mare parte din activitatea de cercetare legată de efectul de agendă sugerează că presa nu este o oglindă care reflectă realităţile unei societăţi aşa cum sunt ele. Revenind la Walter Lippmann, părerea lui era că presa este mai degrabă un reflector şi, când reflectorul străluceşte, el poate fi afectat de grupuri de interese speciale într-o anumită problemă, de către pseudoevenimente create pentru a capta atenţia şi de anumite obiceiuri şi tipicuri ale jurnaliştilor.[23] Sociologul Gaye Tuchman, în cartea sa Making News, arată că ştirile sunt o construcţie socială a realităţii. Cartea se bazează pe o serie de observaţii făcute în redacţii şi pe intervievarea persoanelor din media pe o perioadă de 10 ani. Actul de a face ştiri, spune Tuchman, este actul de a construi realitatea însăşi mai degrabă decât de a face o descriere a realităţii. Ea subliniază că ştirile sunt un aliat al instituţiilor legitimate şi că acestea legitimează şi statu-quo-ul. Tuchman leagă profesionalismul ştirilor şi organizaţiile care fac ştirile de apariţia capitalismului corporatist. Cercetătoarea argumentează că ştirile sunt o resursă socială a cărei construcţie limitează o înţelegere analitică a vieţii contemporane. Ea susţine că „prin practicile rutinate şi prin pretenţiile profesioniştilor din ştiri de a arbitra cunoaşterea şi de a prezenta datele factuale, ştirile legiferează statu-quo-ul”.[24]
[1] Bybee, Carl R., 1997: Media, Public Opinion and Governance: Burning Down the Barn to Roast the Pig. Module 10, Unit 56 of the MA in Mass Communications, University of Leicester
[2] Lippmann, Walter, Public Opinion, http://xroads.virginia.edu/~Hyper2/CDFinal/Lippman/contents.html, cap. I, 25.05.2007
[3] Ibidem, cap. XXI - XXIV
[4] Noelle-Neumann, Elisabeth, 2004: Spirala Tăcerii. Opinia publică – învelişul nostru social, trad. Vlad Cucu-Oancea, Comunicare.ro, Bucureşti, p. 185
[5] Coman, Mihai, 2005: Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, vol. I, Polirom, Iaşi, p. 14
[6] Ibidem
[7] Ibidem, p. 15
[8] Ibidem, p. 16
[9] Noelle-Neumann, Elisabeth, op. cit., p. 186
[10] Severin, Werner, J., Tankard, James, W., Jr., 2004: Perspective asupra teoriilor comunicării de masă, trad. Mădălina Paxaman şi Maria Paxaman, Polirom, Iaşi, p. 163
[11] Lippmann, Walter, Idem, cap. I, 27.05.2007
[12] Noelle-Neumann, Elisabeth, op. cit., p. 189
[13] Severin, Werner, J., Tankard, James, W., Jr., op. cit., p. 297
[14] Ibidem, p. 279
[15] Signorielli, Nancy, 1990: Television’s mean and dangerous world: A continuation of the cultural indicator perspective, în N. Signorielli şi M. Morgan (ed.): Cultivation Analysis: New Directions in Media Effects Research, Sage, Newbury Park, Calif, pp. 85-106
[16] Morgan, M & Signorielli, N, 1990: Cultivation Analysis: New Directions in Media Effects Research, Newbury Park: Sage
[17] Adoni, Hanna & Mane, Sherril, 1984: Media and the Social Construction of Reality: Toward an Integration of Theory and Research, Communication Research 11(3), pp. 323-340
[18] Severin, Werner, J., Tankard, James, W., Jr., op. cit., pp. 297-298
[19] Ibidem, p. 299
[20] Ibidem, p. 299
[21] Ibidem, p. 235
[22] Shoemaker, Pamela, J. & Reese, Stephen, D., 1991: Mediating the Message: Theories of Influence on Mass Media Content, New York, Longman, p. 182
[23] Lippmann, Walter, Idem, cap. XXIII, 27.05.2007
[24] Severin, Werner, J., Tankard, James, W., Jr., op. cit., p. 343
Comentarii
Trimiteți un comentariu