Treceți la conținutul principal

Mass media şi spirala tăcerii. Opinii majoritare. Opinii minoritare

III DINAMICA OPINIEI PUBLICE

extras din lucrarea mea de disertaţie, ''Argumente ale presei româneşti de după 1989 în sprijinul teoriei "spirala tăcerii" (cercetare: criza gripei aviare)'', susţinută la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Bucureşti, 2007, conducători ştiinţifici Prof. univ. dr. Paul Dobrescu şi Lector univ. drd. Nicoleta Corbu.

1. Fabricarea ştirilor: construcţia socială a realităţii. Agenda media
http://ionalecsandru.blogspot.com/2008/01/fabricarea-tirilor-construcia-social.html

2. Mass media şi spirala tăcerii. Opinii majoritare. Opinii minoritare

Mass media nu au doar capacitatea de a stabili ceea ce este important, ele stabilesc, simultan, ce este important şi legitim. Mai mult, mijloacele de informare în masă chiar conferă legitimitate, atrag atenţia asupra unor aspecte de o importanţă uneori discutabilă, aruncând altele în obscuritate. Mass media au capacitatea de a legitima opinii sau curente de opinii ca urmare a faptului că sunt omniprezente, consonante, iar mesajele pe care le transmit se află în rezonanţă unele cu altele, se susţin şi se amplifică reciproc. În acest fel, Elisabeth Noelle-Neumann sesizează faptul că influenţa mass media nu este una directă, imediată, de scurtă durată, ci una insidioasă, indirectă, aproape insesizabilă, dar care are ca rezultat formarea concepţiilor, imaginilor, cu privire la ce este important, legitim, acceptat şi acceptabil într-o societate. Cercetătoarea germană acordă astfel un rol important mijloacelor de comunicare în masă în procesul de formare a spiralei tăcerii.
Harold Lasswell şi Charles Wright sunt printre primii oameni de ştiinţă care au luat în consideraţie în mod serios funcţiile şi rolul mass media în societate. Lasswell, cercetător şi profesor de drept la Yale, a indicat trei funcţii ale mass media: supravegherea mediului, transmiterea moştenirii sociale de la o generaţie la alta şi corelarea segmentelor societăţii în relaţia acesteia cu lumea (funcţia de legătură). La aceste trei funcţii Wright a adăugat o a patra: divertismentul. În plus de aceste funcţii media pot avea, de asemenea, disfuncţii, consecinţe care nu sunt dorite de societate. Un singur act poate fi atât funcţional, cât şi disfuncţional.[1] Prima funcţie, cea de supraveghere, informează şi oferă ştiri. Când îndeplineşte această funcţie media ne avertizează deseori asupra pericolelor probabile, ca, de exemplu, condiţii meteo extreme sau periculoase sau alte situaţii care ar putea ameninţa siguranţa cetăţenilor. De asemenea, funcţia de supraveghere include şi informaţiile pe care le furnizează media şi care sunt esenţiale pentru economie, public şi societate, ca, de exemplu, rapoarte despre bursa de valori, despre trafic, etc. Funcţia de supraveghere poate cauza însă şi disfuncţii. În cazurile în care pericolele pentru societate sau ameninţările sunt subliniate în mod exegerat, poate apărea panica. În plus, indivizii pot cădea într-o stare de apatie sau pasivitate ca rezultat al unei asimilări prea mari de informaţii, mass media putând avea din această perspectivă o disfuncţie de ,,narcotizare”. În afară de aceasta, o expunere prea mare la ,,informaţii” neobişnuite, anormale, extraordinare, poate face ca mulţi dintre membrii audienţei să aibă o perspectivă redusă a ceea ce este uzual, normal sau obişnuit.
Prin transmiterea moştenirii sociale de la o generaţie la alta media devin promotoare ale culturii, transmit în timp informaţii, valori şi norme. În acest mod ajută la creşterea coeziunii sociale prin lărgirea bazei unei experienţe comune. Mass media ajută la integrarea indivizilor în societate atât prin continuarea socializării după terminarea educaţiei oficiale, cât şi prin începerea acestei educaţii în perioada preşcolară. S-a observat că media pot reduce sentimentele de însingurare ale indivizilor şi le pot oferi un mediu cu care aceştia să se identifice. Totuşi, din cauza naturii impersonale a mass media, cercetătorii în domeniu au emis părerea că o disfuncţie a mijloacelor de comunicare în masă este aceea că ele contribuie la depersonalizarea societăţii. Mass media se interpun între indivizi şi înlătură contactul personal în comunicare. Media au fost, de asemenea, acuzate că servesc la reducerea varietăţii subculturilor şi ajută la extinderea societăţii-masă. Din cauza mass media oamenii tind, din ce în ce mai mult, să vorbească, să se îmbrace, să acţioneze şi să reacţioneze în acelaşi fel. Această noţiune se bazează pe ideea că miile de ore de expunere la media pot face ca milioane de oameni să accepte modelele prezentate, tendinţa de standardizare mergând mână în mână cu acuzaţia că mass media împiedică dezvoltarea culturală.
Funcţia de legătură a mijloacelor de comunicare în masă reprezintă selectarea şi interpretarea informaţiilor despre mediul înconjurător. Deseori media aduc critici şi indică cum ar trebui să reacţioneze cineva la evenimente. Funcţia de legătură serveşte la întărirea normelor sociale şi la menţinerea consensului prin prezentarea abaterilor de la normă, conferă statut prin reliefarea indivizilor selectaţi şi poate acţiona ca un control asupra guvernului. În îndeplinirea funcţiei de legătură media poate să împiedice ameninţările la adresa stabilităţii sociale şi poate deseori să monitorizeze sau să gestioneze opinia publică. Funcţia de legătură poate deveni disfuncţională când media perpetuează stereotipuri şi împiedică schimbarea socială şi inovaţia, minimalizează critica, întăreşte părerile majorităţii în dauna opiniilor minorităţii, care nu sunt prezentate în presă. Funcţia de legătură acordă putere mai mare unei anumite categorii, putere care, în mod normal, ar trebui ţinută sub control. Una din disfuncţiile majore ale funcţiei de legătură, citată frecvent, este crearea de pseudoevenimente sau fabricarea de ,,imagini” sau ,,personalităţi”, multe aparţinând domeniului comercial al relaţiilor publice. Produselor şi corporaţiilor li se fabrică imagini, iar indivizii au personalităţi publice, fabricate pentru ei prin crearea de evenimente pentru a câştiga ,,expunerea la media”. Atât cei care doresc să intre în politică, cât şi artiştii, caută ,,expunerea la media” pentru recunoaşterea şi acceptarea de către public, iar corporaţiile caută o imagine respectată şi produse şi servicii dorite de clienţi. Segmente din ce în ce mai mari din media se străduiesc să câştige audienţe mai elevate, cu pregătire superioară, venit mai mare şi ocupaţii mai importante pentru a atrage publicitate la obiecte mai costisitoare. În acest proces, media îşi adaptează conţinutul pentru a satisface interesele audienţelor cu nivel financiar ridicat şi sunt acuzate că nu răspund la problemele, opiniile şi perspectivele păturilor sociale mai puţin bogate. Pe măsură ce media utilizează un conţinut mai elevat, reporterii, operatorii, editorii şi prezentatorii de ştiri sunt şi ei din ce în ce mai atraşi de clasa medie superioară, nivel la care ei înşişi aspiră, identificându-se cu personalităţile despre care scriu. S-a adus de multe ori acuzaţia că această identificare şi aceste aspiraţii deviază, deseori inconştient, perspectiva jurnaliştilor asupra societăţii la care se referă. Oamenii din media neagă, de obicei vehement, aceste acuzaţii, dar de prea multe ori reportajele sau editorialele îi dau de gol.
O trăsătură evidentă a societăţilor umane este aceea că toţi, sau cel puţin majoritatea membrilor grupurilor social, dovedesc remarcabile similarităţi ale comportamentelor, ceea ce înseamnă că, într-un fel sau altul, grupul exercită presiuni către uniformitate. Dar uniformitatea şi conformismul, deşi sunt în relaţie, nu sunt identice. Uniformitatea este o stare a grupului observabilă la un moment dat, iar conformismul este rezultatul unui proces ulterior acestei stări, care implică faptul că indivizii si-au modificat felul lor de a acţiona, de a vorbi sau de a gândi, prin armonizare cu ceilalţi indivizi. Conformismul este o formă de influenţă socială, care constă în schimbări atitudinale sau comportamentale, determinate de preluarea voluntară a poziţiei susţinute de majoritatea membrilor grupului de apartenenţă.[2] Este, deci, procesul prin care grupul exercită presiuni asupra membrilor pentru a respecta normele de grup.[3] Conformismul corespunde unei situaţii în care interacţiunea unui individ cu un grup dă naştere unor presiuni ce se exercită asupra individului spre a judeca sau acţiona în concordanţă cu grupul. Acest proces constituie adesea produsul dorinţei de a fi în mod manifest de acord cu grupul, căci a nu fi ,,în rând” cu grupul poate implica pierderea statusului sau identificarea ca anormal. Faptul de a fi diferit de ceilalţi din grup are serioase consecinţe pentru recepţionarea recompenselor sau pedepselor. De aceea, există motive pentru care oamenii se supun presiunilor exercitate de grup chiar şi atunci când lumea fizică prezintă alternative clare şi lipsite de ambiguitate. Experimentul lui Asch asupra conformismului, prezentat în cel de-al doilea capitol al acestei lucrări, prin intermediul căruia autoarea teoriei spiralei tăcerii argumentează că la baza teoriei sale stă chiar teama de izolare a individului, frica de a fi respins de către grup, este, probabil, cel mai cunoscut din psihologia socială. În cadrul paradigmei psihosociologice clasice, efectele conformismului au fost explicate prin influenţa informaţională şi influenţa normativă. În ceea ce priveşte primul tip de influenţă, Sherif (1935) a arătat cum, într-o situaţie ambiguă, bizuindu-se unii pe alţii ca surse de informaţie validă, indivizii construiesc o normă socială. Temelia acestei reguli de comportament adecvată în situaţia respectivă o constituie tocmai informaţiile pe care indivizii şi le oferă unii altora. În mod tradiţional, influenţa informaţională a fost pusă în legătură cu nevoia indivizilor de a avea opinii ,,corecte” din punct de vedere social.[4] Teoria comparării sociale a lui Festinger (1954) reprezintă prima şi cea mai cunoscută tentativă de a explica maniera în care indivizii adună garanţii de corectitudine pentru opiniile lor. O definiţie evidentă a ceea ce este ,,corect” într-o anumită situaţie rezidă din comportamentul celorlalţi. Totuşi, ceilalţi nu fac eforturi să explice unui individ în mod explicit ceea ce cred ei că este corect şi, de multe ori, nici nu sunt conştienţi că acesta se raportează la ei ca surse ale adevărului.
Festinger a distins două tipuri de realitate în legătură cu care ceilalţi ne pot oferi informaţii. Realitatea fizică se distinge prin aceea că nu există decât răspunsuri adevărate sau false în privinţa ei - răspunsuri cu ,,da” sau ,,nu”. Realitatea fizică este clară, lipsită de ambiguitate, percepţiile asupra ei sunt verificate şi de aceea e puţin probabil ca individul să facă apel la ceilalţi pentru a putea emite o judecată validă asupra ei. Totuşi, bună parte din mediul nostru nu este nici pe departe atât de bine definit. În privinţa realităţii sociale, după Festinger, indivizii caută sprijin informaţional la ceilalţi. Comparându-şi opiniile cu ale altora semnificativi pentru ei, pot să stabilească veridicitatea (socială) şi corectitudinea acestora. Potrivit lui Festinger, îndată ce apelăm la alţii pentru a obţine informaţie validă cu privire la realitatea socială, ei dobândesc puterea de a decide - într-o măsură mai mare sau mai mică - asupra acţiunilor noastre. Influenţa informaţională se naşte din incertitudinea subiecţilor cu privire la răspunsul corect şi din nevoia lor de a avea opinii exacte, în concordanţă cu adevărul obiectiv. O sursă capabilă să exercite influenţă informaţională este o sursă expertă sau care deţine informaţii ce-i lipsesc ţintei. Puterea ei rezidă în argumentele pe care le invocă şi în dovezile pe care le poate prezenta în mod explicit sau implicit - căci adesea folosirea celuilalt ca sursă de informaţii se produce prin simpla observare a comportamentelor lui.
Pe lângă dependenţa informaţională a individului faţă de grup, autorii din domeniul psihologiei sociale au identificat şi o dependenţă normativă a unui membru faţă de grupul din care face parte. Distincţia se fundamentează pe observaţia că membrii unui grup îşi transmit argumente şi dovezi referitoare la natura stimulului, dar şi expectanţe cu privire la comportamentul adecvat în grup. Influenţa normativă se bazează pe puterea grupului (capacitatea de a respinge sau pedepsi), în vreme ce influenţa informaţională are la bază încrederea în opinia de grup. Influenţa normativă se referă la influenţa cauzată de recompensele şi pedepsele controlate de grup, în timp ce influenţa informaţională se află în legătură cu tendinţa indivizilor de a se încrede în definiţiile realităţii sociale furnizate de grup, mai ales în cele bazate pe consens. Acceptarea influenţei altor membri ai grupului de teama pierderii statusului în grup pare mai aproape de definiţia conformismului decât faptul de a se încrede în alţii în situaţii ambigue.[5] Totuşi, distincţia dintre nevoia de status şi nevoia de informaţie este una deosebit de însemnată. Influenţa socială depinde fie de dorinţa individului de a-şi menţine şi ameliora statusul, fie de utilitatea şi relevanţa informaţiei despre el însuşi şi despre lumea socială şi fizică, pe care alţii o pot furniza. În situaţiile de influenţă normativă, persoana se raportează la ceilalţi ca potenţiale surse de recompense sau pedepse. În cele de influenţă informaţională, ea acceptă opinia altora pentru că îi consideră surse stabile de informaţie ce o ajută să evalueze evenimentele din mediu.
Influenţa normativă se bazează pe resimţirea de către subiect a presiunii spre conformism exercitată de grup prin intermediul aşteptărilor pozitive ale celorlalţi membri. În general, grupul pedepseşte nonconformismul prin excludere, care poate fi definitivă sau temporară, totală sau parţială. Schachter (1951) a evidenţiat într-un studiu experimental tendinţa grupului de a ostraciza devianţii. El a creat grupuri de discuţie compuse din studenţi în care a introdus complici instruiţi să se comporte într-un anume fel, apoi a cerut grupurilor să dezbată cazul unui tânăr delicvent. În unele grupuri complicii aderau în totalitate la opinia grupului (norma grupului), în altele ei manifestau diferite grade de devianţă. Schachter a manipulat coeziunea grupurilor şi importanţa problemei pentru grup. Comunicarea cu deviantul a funcţionat ca variabilă dependentă, ceea ce i-a permis experimentatorului să formuleze concluzii interesante cu privire la variaţiile presiunii explicite spre omogenitate. Rezultatele au confirmat teoria lui Festinger: cu cât chestiunea aflată în discuţie este mai importantă şi coeziunea grupului este mai mare, cu atât presiunea spre uniformitate este mai mare; iar cu cât presiunea este mai mare, cu atât creşte tendinţa de a adresa mesaje deviantului. La apariţia poziţiei neconcordante cu norma comună, membrii ,,ortodocşi” ai grupului fac o serie de încercări de a reintegra punctul de vedere deviant. Dacă deviantul manifestă consistenţă, ceilalţi renunţă să îl mai recupereze şi îl consideră ca nemaifăcând parte din grup. Tendinţa de a comunica şi tendinţa de a-l exclude pe deviant există concomitent. Dacă eşuează recuperarea, membrii ortodocşi ajung să ,,schimbe compoziţia psihologică a grupului”. În grupurile coezive indivizii manifestă într-o mai mare măsură dorinţa de a păstra calitatea de membru şi evită să se identifice cu devianţii, influenţa normativă derivând din dorinţa individului de a fi acceptat de grup şi din nevoia lui de aprobare socială.[6]
Cercetările şi teoriile la care am făcut referire în paragrafele anterioare vizează modul de influenţare a opiniilor unui individ de către grupul din care face parte, însă, prin extensie, am considerat că ele sunt relevante inclusiv pentru evidenţierea caracterului normativ al societăţii pe ansamblul ei în interacţiunea acesteia cu indivizii, pentru înţelegerea mecanismelor ce formează şi determină dinamica opiniei publice. Până la sfârşitul deceniului al şaptelea, influenţa socială a fost în bună măsură confundată cu influenţa exercitată de majoritate. În cadrul a ceea ce Moscovici (1979) a numit paradigma funcţionalistă s-au studiat mecanismele de reglare socială ce asigură perpetuarea normelor, felul în care indivizii, mânaţi de dependenţa normativă sau informaţională faţă de grupul (societatea) din care fac parte, aderă la normele majorităţii. Grupul exercită o puternică presiune spre uniformitate, eliminând orice divergenţă de opinie prin sancţiuni severe (Schachter, 1951). El are mereu câştig de cauză în faţa individului, ce trebuie să renunţe la adoptarea oricărei poziţii deviante şi să se conformeze normei. Schimbarea socială este opera grupului. Ea se produce lent, fără a pune în pericol coeziunea acestuia.
Moscovici a opus acestui model al influenţei un model genetic sau interacţionist clădit pe ideea că mecanismul general al influenţei este reprezentat de conflictul social.[7] Din acest punct de vedere, indivizii nu numai că îşi adaptează comportamentele la normele de grup, dar pot propune ei înşişi norme. Argumentând că individul sau grupul restrâns de indivizi devianţi în raport cu norma dominantă se află la originea inovaţiei, această nouă paradigmă cercetează condiţiile în care o minoritate lipsită de putere ori de status poate obţine influenţă. În primele experimente inspirate de aceste idei, Moscovici a dezvoltat teoria consistenţei. Asch (1951) arătase că un complice care dă răspunsuri eronate în faţa unei majorităţi de subiecţi naivi este luat în derâdere, iar impactul său este nul. Potrivit propoziţiei de bază a modelului genetic, conflictul dintre minoritate şi majoritate, întreţinut de prima, provoacă transformarea atitudinilor majorităţii şi deci schimbarea socială. Minoritatea realizează ,,gestionarea” eficientă a conflictului prin intermediul stilului ei de comportament, a cărui trăsătură principală o reprezintă consistenţa. Într-unul din experimentele de debut (Moscovici, Lage şi Naffrechoux, 1969), în care se solicita subiecţilor să aprecieze culoarea unui dispozitiv albastru, o majoritate de 4 subiecţi naivi se confruntă cu răspunsurile eronate a 2 complici. Minoritatea dă dovadă de o neclintită consistenţă, reiterând mereu răspunsul ,,verde”. În aceste condiţii, 8,42% dintre răspunsurile majorităţii se modifică (în condiţia de control se obţin numai 0,25% răspunsuri ,,verde”). Impactul minorităţii neconsistente, ce alternase judecăţile false cu cele adevărate, se dovedeşte mult mai redus: 1,25%.
Aşadar, demersul unei minorităţi consistente diacronic şi sincronic (cei doi complici manifestaseră un acord total în judecăţile lor) nu rămâne fără rezultat. Gabriel Mugny a observat că stilul de comportament consistent este o chestiune mai delicată decât simpla repetare a răspunsului deviant, neţinând seama de feedbackul receptorului. El a demonstrat că stilul de negociere - flexibil sau rigid - poate decide cuantumul de influenţă în condiţii echivalente de consistenţă. Cercetări ulterioare au relevat faptul că, spre deosebire de mecanismele influenţei majoritare, propriu influenţei minoritare este de a nu se manifesta în mod direct. Moscovici şi Lage au publicat în 1976 rezultatele unui studiu ce îngăduia concluzia că minoritatea obţine o influenţă latentă, în vreme ce influenţa majorităţii este manifestă şi directă. Pentru a pune în evidenţă influenţa ,,ascunsă” a minorităţii, cercetătorii din domeniu au studiat impactul minoritar asupra conţinuturilor care nu au fost explicit abordate de minoritate (influenţă indirectă) sau au măsurat influenţa după un anumit timp (influenţă întârziată). Explicaţia faptului că minoritatea nu obţine influenţă manifestă se axează pe procesul de comparare socială cu sursa, ce are loc în orice situaţie de influenţă. Gabriel Mugny, unul dintre cei mai cunoscuţi cercetători ai minorităţilor active, a fost printre primii în aplicarea ideilor din studiile asupra categorizării sociale şi comportamentului intergrupuri la influenţa socială. Compararea socială focalizează atenţia subiectului asupra caracteristicilor sociale ale sursei şi, în cazul sursei majoritare, conduce la ,,paralizie socio-cognitivă” şi la conformism public. Dimpotrivă, sursa minoritară provoacă un conflict de identificare, iar influenţa socială manifestă este compromisă ca urmare a caracteristicilor sale conotate negativ, pe care subiectul refuză să şi le atribuie.[8]
În primul capitol al acestei lucrări opinia publică este prezentată ca un concept pentru care găsirea unei definiţii unanim acceptate se dovedeşte a fi imposibilă. Cele aproape 50 de definiţii ale opiniei publice găsite de Harwood Childs pot fi reduse la doar două moduri de a concepe opinia publică, la care se mai adaugă un număr redus de definiţii de natură tehnic-instrumentală, în care noţiunea este echivalată cu produsul colectării de date demoscopice. Cele două concepte la care pot fi reduse practic toate definiţiile enumerate de Childs sunt:[9]
1. Opinia publică înţeleasă ca raţionalitate, cu funcţii de coagulare a opiniilor individuale şi de luare a deciziei în democraţie.
2. Opinia publică înţeleasă ca instanţă de control social, cu funcţie de menţinere a coeziunii sociale şi de asigurare a unui grad de consens suficient pentru acţiuni şi decizii.
Elisabeth Noelle-Neumann compară aceste două concepte cu diferenţierea pe care a făcut-o Robert Merton în cartea sa Social Theory and Social Structure, şi anume: funcţiile manifeste ale opiniei publice se referă la consecinţele obiective şi influenţele care contribuie la reglarea sistemului şi care sunt intenţionate şi percepute în mod conştient de cei implicaţi, în timp ce funcţiile latente sunt, în mod corespunzător, acelea care nu sunt nici intenţionate, nici conştientizate. Deşi Freud a utilizat termenii manifest şi latent în cu totul alt context, Merton i-a adaptat pentru a face distincţia terminologică între funcţiile manifeste şi cele latente ale opiniei publice, eliminând astfel confuzia între motivaţiile conştiente ale comportamentului social şi consecinţele lor obiective.[10]
În prima accepţiune a noţiunii de opinie publică este vorba despre o funcţie manifestă, intenţionată şi conştientă, iar în a doua accepţiune, despre o funcţie latentă, care nu este nici intenţionată, nici conştientizată. Conceptul de opinie publică raţională se referă la cetăţeanul cu spirit argumentativ, bine informat, raţional, se referă la viaţa politică cu controversele sale şi cei mai mulţi autori care folosesc acest concept recunosc, realist, că, potenţial, toţi cetăţenii pot lua parte la discuţia publică, dar, că, de fapt, doar un număr mic de cetăţeni informaţi, angajaţi, participă efectiv la ea. În cazul conceptului de opinie publică înţeleasă ca instanţă de control social, toţi membrii societăţii sunt afectaţi, în sensul că nu există o participare voluntară la acest proces al ameninţării cu izolarea şi al fricii de izolare. Controlul social este eficient, îşi exercită presiunea atât asupra individului care se teme de izolare, cât şi asupra guvernării care, fără sprijinul opiniei publice, este, la rândul ei, izolată şi va fi răsturnată la un moment dat. În cazul acestui mod de a concepe opinia publică nu se vorbeşte despre calitatea argumentelor. Într-o controversă, important este doar care dintre cele două tabere este suficient de puternică pentru a ameninţa tabăra duşmană cu izolarea, cu excluderea. Cât de clar percep oamenii forţa taberei opuse reiese din cele două fenomene amintite în această lucrare, ,,last minute swing”, care a fost remarcat de autoarea teoriei spiralei tăcerii la alegerile din anii 1965 şi 1972 pentru parlamentul federal vest-german şi ,,bandwagon effect” (toţi vor să fie de partea învingătorului), observat de Lazarsfeld cu ocazia alegerilor pentru preşedinţia Statelor Unite ale Americii din 1940. Teoria psihosociologică a opiniei publice explică aceste manifestări ale populaţiei prin faptul că nimeni nu vrea să fie izolat. Mecanismul de bandwagon şi spirala tăcerii au în comun faptul că individul observă atent semnalele mediului, pentru a estima forţa sau slăbiciunea unei tabere, dar se deosebesc în ceea ce priveşte cauza observării. La aceasta se adaugă faptul că spirala tăcerii descrie schimbări lente, care reprezintă rezultatul unui proces social de durată, în timp ce în cazul ,,efectului de raliere” se presupune că are loc o reorientare bruscă spre tabăra politică adversă, în momentul în care individul constată că aceasta se află la conducere. Ambele efecte pot apărea simultan.[11]
Comparând sistematic cele două concepţii despre opinia publică, trebuie observat mai ales faptul că ele pleacă de la premise cu totul diferite în privinţa funcţiei opiniei publice. Opinia publică înţeleasă ca raţionalitate se referă la participarea democratică şi schimbul de argumente legate de chestiuni publice, cu pretenţia luării lor în seamă de către autoritate, dar şi cu îngrijorarea că puterea statală, finanţele, mass media şi tehnologia modernă ar putea manipula acest proces de formare a opiniilor. De cealaltă parte, opinia publică înţeleasă ca instanţă de control social se referă la asigurarea unui grad suficient de consens în cadrul comunităţii în ceea ce priveşte valorile şi scopurile acesteia. Opinia publică are, conform acestui concept, o putere atât de mare, încât nici guvernanţii, nici membrii societăţii, nu o pot ignora. Această putere şi-o extrage din ameninţarea cu izolarea îndreptată împotriva guvernanţilor şi a indivizilor ce nu respectă consensul şi din teama de izolare care derivă din natura socială a individului. Relaţia dintre raţiunea publică şi opinia publică înţeleasă drept instanţă de control social poate fi dată de imaginea raţiunii publice – element constitutiv al procesului socio-psihologic dinamic, pe care uneori îl determină şi îl articulează. Adesea, însă, raţiunea publică este imobilă, fără vreun efect asupra emoţiilor morale care determină presiunea opiniei publice. Funcţia manifestă a raţiunii publice, aşa cum a văzut-o Merton - aceea de a conduce, în sfera publică, prin intermediul argumentelor, la o decizie - este conştientă, este intenţionată, este aprobată, dar adesea nu este în stare să acţioneze afectiv asupra populaţiei, astfel lipsindu-i forţa de care are nevoie pentru a crea şi proteja consensul necesar societăţii. În situaţii controversate, doar opinia care îşi primeşte o aprobare şi pe cale afectivă din partea populaţiei poate îndeplini, ca opinie publică, funcţia latentă de asigurare a coeziunii sociale. Din această perspectivă, raţiunea publică este adesea o parte din procesul opiniei publice, dar nu reprezintă întreaga opinie publică.
Comunicarea se poate clasifica drept unilaterală sau bilaterală, indirectă sau directă, publică sau privată. Dacă o discuţie este o formă de comunicare bilaterală, directă şi în general privată, comunicarea prin intermediul mass media se face în mod public, indirect şi unilateral, opunându-se modului cel mai natural de comunicare umană, dialogul, în trei moduri. Acest lucru stă la baza senzaţiei de neputinţă pe care individul o resimte în ceea ce priveşte mass media, în anchetele realizate de cercetători mijloacele de comunicare în masă fiind constant nominalizate de către subiecţi ca ocupând un loc de frunte printre instituţiile care deţin, în opinia lor, prea multă putere în societatea contemporană.[12] Neputinţa poate fi trăită în două feluri.
În primul rând, atunci când trebuie captată atenţia publică pentru o persoană, o idee, o informaţie sau perspectivă care, din cauza selecţiei pe care o întreprind mass media, nu capătă caracter public. Niklas Luhmann s-a ocupat, ca şi Walter Lippmann (care a avut o contribuţie fundamentală în studiul conceptului de opinie publică), de modul de formare a consensului în cadrul societăţii, de reducerea complexităţii în scopul de a face posibile comunicarea şi desfăşurarea unor acţiuni. Foarte apropiaţi din punctul de vedere al conţinutului, ei se deosebesc adesea doar prin lexic: în locul ,,stereotipurilor” lui Lippmann, Luhmann vorbeşte despre necesitatea de a găsi ,,cuvinte” sau ,,formule” pentru a pune în mişcare un proces al opiniei publice. Pentru a intra în orizontul îngust de atenţie al individului, persoanele sau temele trebuie să surclaseze o concurenţă acerbă iar, pentru a înlătura concurenţa altor teme, în mass media sunt produse ,,pseudocrize” şi ,,pseudonoutăţi”. Luhmann sugerează apropierea dintre procesul de creare a opiniei publice prin mass media şi modă prin intermediul unei multitudini de expresii, crearea unei noi teme având loc, în opinia lui, ca şi cum ar fi vorba despre o nouă modă vestimentară. Mai târziu, când s-a spus totul despre respectiva temă, ea este considerată depăşită, aşa cum poate fi depăşită şi o anumită tendinţă în moda vestimentară. Dar Luhmann se îndepărtează foarte mult de predecesorii săi care au scris despre opinia publică, atât de Machiavelli, John Locke, David Hume, Jean-Jacques Rousseau, cât şi de Lippmann. Nu morala – aprobarea sau dezaprobarea – este tema sa. ,,Formulele” nu sunt folosite pentru a eticheta ce este bun şi ce e rău, ci sunt necesare pentru ca o temă să fie demnă de discuţie, ,,negociabilă”.[13] Pentru Luhmann, funcţia opiniei publice constă tocmai în aceasta, în a aduce o temă la masa negocierilor. Societatea nu poate face faţă unui număr infinit de teme, fiind extrem de important ca ea să se ocupe de cele stringente. În opinia lui Luhmann, procesul opiniei publice canalizează atenţia tocmai asupra acestui lucru, atenţia generală fiind îndreptată pentru scurt timp asupra unei teme stringente, care trebuie să îşi găsească soluţia în intervalul care îi este dedicat, iar în calcul trebuie luată şi o schimbare rapidă a temelor.
Luhmann spune că ,,tematizarea” este aportul pe care îl are opinia publică, proces ce funcţionează după anumite ,,reguli ale atenţiei” analizabile. El este de părere că mai întâi este prezentată o temă care, prin intermediul anumitor formule, devine obiectul negocierii publice, abia ulterior fixându-se poziţiile pentru diferitele abordări ce urmează să fie adopatate asupra temei dezbătute. Altfel spus, mai întâi este hotărâtă tema stringentă, apoi se conturează opiniile pro şi contra. De cele mai multe ori, se constată însă că tema este pur şi simplu aruncată în terenul social de către una dintre părţi, proces pe care Luhmann îl numeşte dezaprobator ,,manipulare” şi îl consideră un rezultat al comunicării unilaterale, al caracterului unilateral, condiţionat tehnic, al comunicării prin intermediul mass media. Contopirea temei cu opinia - situaţia în care unei anumite teme i se asociază o singură opinie - este denumită de Luhmann ,,morala publică”, expresie pe care Elisabeth Noelle-Neumann a utilizat-o pentru a face descrierea opiniilor pe care un individ trebuie să le manifeste public dacă doreşte să evite izolarea. Noelle-Neumann recunoaşte importanţa contribuţiei adusă de Luhmann la înţelegerea opiniei publice pentru formularea teoriei spiralei tăcerii, spunând că afirmaţiile făcute de acesta ajută la înţelegerea ,,tematizării”, fază importantă a structurării atenţiei în procesul opiniei publice, ce demonstrează cât de importante sunt mass media, care propun această tematizare mai mult decât oricare altă instanţă.[14] Cercetând efectele mass media, specialiştii americani din domeniul comunicării au ajuns, cu totul independent de Luhmann, la un rezultat asemănător. Tematizarea la care făcea Luhmann referire a fost descrisă prin conceptul de ,,agenda-setting function”, şi anume prin funcţia de stabilire a ordinii de zi pe care o îndeplinesc mass media, deja prezentată în această lucrare.
Cealaltă latură a neputinţei ce poate fi resimţită de individ în faţa mijloacelor de comunicare în masă este reprezentată de mass media ca stâlp al infamiei. Individul care este ,,expus” într-o lumină negativă în mijloacele de informare se vede victima unei sfere publice lipsite de limite şi identitate. El nu se poate apăra, instrumentul ,,contraargumentării” este grotesc din cauza slăbiciunii sale, apărând drept şi rigid între conţinuturile bine ambalate care sunt vehiculate de mass media.
Sfera publică poate fi percepută din două perspective: din aceea a individului care este afectat de ea sau, dimpotrivă, are de suferit din cauza blocării accesului la ea - situaţie descrisă mai sus - şi din perspectiva colectivităţii, atunci când sute de mii sau milioane de oameni îi ţin sub observaţie pe cei din jur, ajustându-şi comportamentul în funcţie de aceştia şi creând astfel - prin exprimare sau nonexprimare - marele climat al opiniilor, opinia publică.[15] Această observare a mediului are două surse, opinia publică extrăgându-şi informaţiile necesare din observaţia directă, propriu-zisă, făcută de individ în interiorul mediului său, şi din observaţia mijlocită de mass media, în zilele noastre în primul rând de televiziune, care, aşa cum a descris Lippmann, cu imaginile, sunetele şi culorile sale vii, produce cel mai înalt grad de contopire şi confundare a observaţiei personale cu cea mijlocită.
Realitatea efectelor mediatice este mult mai complicată, ea se depărtează mult de modelul discuţiilor directe, cum ar fi, de exemplu, dialogul dintre doi oameni, în care unul spune ceva şi celălalt este confirmat în convingerile sale sau convertit. Acesta este un lucru dovedit de Walter Lippmann, care ne arată cum, prin nenumărate repetiţii, mass media impun stereotipurile care slujesc drept elemente constitutive ale ,,lumii intermediare”, ale pseudorealităţii ce se interpune între oameni şi lumea obiectivă.[16] Acesta este un lucru dovedit şi de Luhmann, care pune în evidenţă ,,funcţia de stabilire a ordinii de zi”, proprie opiniei publice hrănite de mass media, care decid ce este de stringentă actualitate şi de care problemă trebuie să se preocupe toată lumea. Caracterul public conferă legitimitate, ceea ce face ca un comportament, altfel în sine reprobabil, să ajungă să fie adoptat de marea masă dacă este susţinut de mass media. Atunci când se publică ceva este cât se poate de uşor de observat dacă intră sau nu sub incidenţa stâlpului infamiei. Un comportament contrar normelor care devine public fără a fi înconjurat de atmosfera specifică stâlpului infamiei devine modă, pentru că toată lumea poate vedea că cine adoptă respectivul comportament nu se supune riscului izolării.
Teoria spiralei tăcerii pleacă de la ideea că societatea, nu numai grupurile de apartenenţă, îi ameninţă pe indivizii care se abat de la consens cu izolarea, cu excluderea şi că, pe de altă parte, indivizii nutresc o teamă de izolare de cele mai multe ori inconştientă, probabil motivată genetic. Această teamă de izolare îi face să urmărească permanent care sunt opiniile şi comportamentele acceptate în mediul lor şi ce este condamnat; de asemenea, ce opinii şi comportamente iau amploare şi care anume pierd teren. Teoria vorbeşte şi despre un simţ cvasistatistic, care îi ajută pe oameni să ajungă la această evaluare, al cărei rezultat le influenţează comportamentul general şi verbal. Dacă ei cred că se află în consens cu opinia publică iau parte la discuţie, siguri de sine, atât în sferele private, cât şi în cele publice, manifestându-şi convingerile fără reţinere.
Dacă, însă, au impresia că se află în minoritate, devin precauţi şi tăcuţi, tocmai prin aceasta întărind şi mai mult impresia că tabăra din care fac parte este slabă, până când această tabără se reduce sever la un mic nucleu dur, care nu renunţă la valorile trecute, sau până când li se interzice să se exprime. Nucleul dur, într-o oarecare măsură înrudit cu categoria avangardiştilor menţionaţi în această lucrare ca făcând parte dintre cei care pot sfida opinia publică, îşi asumă riscul izolării. Spre deosebire, însă, de avangardişti, un nucleu dur poate întoarce spatele sferei publice, devenind cu totul opac faţă de necunoscuţii din afară, închistându-se într-o atitudine sectară, îndreptându-şi faţa spre trecut sau către un viitor extrem de îndepărtat. Mai poate exista însă şi posibilitatea ca nucleul dur să se simtă purtător al stindardului avangardei, lucru care poate fi recunoscut după disponibilitatea sa de a vorbi, cel puţin la fel de mare ca a acesteia. Acest nucleu dur, care mizează pe viitor, este încurajat de o circumstanţă particulară: cei ce susţin opinia dominantă devin cu timpul, dacă majoritatea este suficient de numeroasă, incapabili de argumentare, pentru că nu mai întâlnesc pe nimeni care să aibă altă părere decât ei. Testarea teoriei spiralei tăcerii este complicată, pentru că se bazează pe patru premise diferite, precum şi pe o a cincea, care se referă la asocierea celorlalte patru.
Pentru a fi îndeplinite aceste patru premise, Elisabeth Noelle-Neumann spune că societatea trebuie să facă uz de ameninţarea cu izolarea faţă de indivizii devianţi şi că indivizii trebuie să simtă tot timpul teama de izolare datorită căreia vor încerca în permanenţă să estimeze care este climatul opiniilor. Rezultatul estimării le influenţează comportamentul mai ales în public, în special prin manifestarea sau ascunderea unor opinii, de exemplu prin exprimare verbală sau tăcere. Cea de-a cincea premisă le pune în legătură pe celelalte patru, explicând prin intermediul lor formarea, susţinerea şi modificarea opiniei publice. Pentru a testa empiric aceste supoziţii, ele trebuie traduse în indicatori observabili, în situaţii care pot face obiectul unor întrebări din interviul demoscopic.[17]
Pentru a uşura acest demers, a fost conceput un ghid[18] ce cuprinde un număr minim de întrebări necesare pentru testarea teoriei opiniei publice care circulă sub denumirea ,,spirala tăcerii”:
1. Trebuie stabilit, cu mijloacele unei anchete obişnuite, cum se distribuie opiniile populaţiei pe o temă anume.
2. Trebuie stabilit cum este estimat climatul opiniilor: ,,Ce gândesc cei mai mulţi despre asta?” Adesea, acest lucru conduce la conturarea unei imagini cu totul noi.
3. Trebuie stabilit cum este văzută evoluţia viitoare într-o anumită controversă: ce parte câştigă, ce parte va intra în declin?
4. Trebuie măsurate, în special în situaţii cu caracter public, disponibilitatea de exprimare şi tendinţa de a păstra tăcerea în legătură cu respectiva problemă.
5. Trebuie verificat dacă tema are încărcătură emoţională sau este asociată cu judecăţi morale. Fără încărcătură valorică, nu ia naştere presiunea specifică opiniei publice, deci nici spirala tăcerii.
6. Trebuie stabilit care sunt mass media cele mai influente şi care parte este susţinută de acestea. Mass media reprezintă una din cele două surse din care oamenii îşi formează o imagine despre climatul opiniilor, iar cei ce filtrează realitatea doar prin intermediul televiziunii pot percepe un climat de opinie total diferit, subiectiv, influenţat de modul în care realizatorii de televiziune percep, la rândul lor, şi prezintă, realitatea obiectivă. Datorită omniprezenţei acestora în cultura contemporană, se poate spune deci că mijloacele de informare în masă influenţează decisiv climatul de opinie într-o societate.
Mijlocul de informare cel mai influent, respectiv schimbarea orientării acestuia, precede modificarea modului cum este estimat climatul opiniilor, iar modificarea acestei estimări precede schimbarea propriilor opinii. Comportamentul - disponibilitate de exprimare - urmează estimărilor cu privire la climatul opiniilor, dar şi influenţează aceste estimări într-o situaţie care conduce la formarea spiralei tăcerii. ,,Climatul dual al opiniilor” ia naştere atunci când populaţia receptează două opinii distincte despre realitate, două impresii diferite despre climatul opiniilor, cea rezultată din propriile observaţii directe şi cea izvorâtă din urmărirea emisiunilor televizate, sau atunci când oamenii percep un climat al opiniilor diferit, rezultat din urmărirea unor mijloace de comunicare în masă cu poziţii diferite într-o dezbatere publică.
Mijloacele de informare influente oferă altor jurnalişti, precum şi susţinătorilor unei anumite părţi, cuvintele şi argumentele de care aceştia au nevoie, influenţând astfel procesul opiniei publice, exprimarea sau păstrarea tăcerii. Acest proces, prin care mass media oferă oamenilor cuvintele, expresiile, cu care aceştia pot apăra un punct de vedere, a fost denumit de cercetătorii în comunicare funcţia de articulare a media. Dacă nu găsesc pentru punctul lor de vedere o articulare cât de cât frecventă, oamenii aleg sa tacă, amuţesc. Unii cercetători care au testat spirala tăcerii au propus ca, cel puţin la început, pentru a simplifica cercetările, să se facă abstracţie de mass media. Noelle-Neumann argumentează însă că, dacă s-ar proceda astfel, s-ar constata că în toate situaţiile în care mediul de informare dominant şi opinia populaţiei sunt foarte diferite, sunt contrazise tezele spiralei tăcerii.
Cercetătoarea germană afirmă că nu a descoperit încă o spirală a tăcerii care să acţioneze în altă direcţie decât mediul de informare dominant. Disponibilitatea de exprimare este influenţată şi de faptul că acel ce o face simte în spatele său sprijinul mass media. Datorită acestui sprijin media, o minoritate, deşi suficient de restrânsă pentru a conştientiza poziţia sa, poate depăşi de departe o majoritate ca disponibilitate de exprimare, iar majoritatea care simte că nu se mai bucură de susţinerea mass media se transformă într-o masă tăcută.
Presiunea opiniei publice pleacă în mai mică măsură de la majorităţile numerice decât de la certitudinile agresiv manifestate public de o parte şi de la frica de izolare, asociată cu supravegherea temătoare a mediului, de cealaltă parte. Teama de izolare creşte odată cu dimensiunea sferei publice, iar televiziunea reprezintă sfera publică cea mai extinsă din câte există. Convertirea unei sume de opinii individuale în opinie publică are loc prin interacţiunea permanentă dintre indivizi şi natura lor socială. Ameninţarea izolării, teama de izolare, observarea permanentă a climatului opiniilor şi estimarea raportului de forţe decid asupra disponibilităţii de a vorbi şi tendinţei de a tăcea. Autoarea teoriei spiralei tăcerii afirmă că nu se vor putea face progrese în elaborarea unei teorii a opiniei publice dacă nu va fi determinată în mod precis influenţa elitei în procesul de formare a opiniei publice. În opinia cercetătoarei germane, elita are un aport decisiv în procesul de formare a opiniei publice, se află în fruntea conturării opiniei publice. Noelle-Neumann spune că trebuie însă evitat modul de a privi elitele în felul în care, în secolele al XIX-lea şi al XX-lea, au fost definiţi purtătorii opiniei publice – drept oameni dispuşi să îşi asume răspunderi, bine informaţi, capabili să ia hotărâri, de ale căror păreri este bine ca guvernele să ţină seama. Opinia publică va fi influenţată doar de acei membri ai elitei care au acces la sfera publică, care îşi fac simţită prezenţa în mass media. Nu elitele de excepţie vor influenţa opinia publică, ci doar cele care reuşesc să îşi construiască o bună vizibilitate media. Influenţa media nu este conştientizată şi, din acest motiv, devine mult mai problematică. După ce dau atenţie unui mesaj media, oamenii trec la un proces firesc de filtrare, prelucrare, interpretare, în urma căruia mesajul iniţial poate să sufere o modificare radicală. Dar media nu pun la dispoziţie doar mesajul, ci şi grila de interpretare a acestuia. Trăind într-o lume în care media sunt omniprezente, oamenii nu mai sunt conştienţi că amestecă propria percepţie cu percepţia oferită de către media. Ei ajung să adopte, de cele mai multe ori, inconştient, punctul de vedere oferit de către media, să interpreteze şi să acţioneze în virtutea acestui punct de vedere. Mass media accelerează procesul de formare a spiralei tăcerii, având rolul unor indicatori care arată distribuţia opiniilor în legitime şi nelegitime. Teoria spiralei tăcerii rezervă un loc privilegiat mass media în formarea şi sprijinirea procesului de spiralare. Elisabeth Noelle-Neumann spune că mass media au capacitatea de a crea un „climat dual” al opiniei, un climat care, frecvent, poate merge în paralel cu lumea reală, cu distribuţia statistică în „majoritate” şi „minoritate”. Mass media se constituie în principala sursă de informaţii despre distribuţia opiniilor, atribuind acestora, în consecinţă, statutul de opinii majoritare sau opinii minoritare.[19]
[1] Ibidem, p. 331
[2] Chelcea, Septimiu, Iluţ, Petre, 2003: Enciclopedie de psihosociologie, Editura Economică, Bucureşti, p. 153
[3] Neculau, Adrian, (coordonator), 2004: Manual de psihologie socială, Polirom, Iaşi, p. 244
[4] Ibidem, p. 245
[5] Ibidem, p. 246
[6] Ibidem, p. 247
[7] Ibidem, p. 249
[8] Ibidem, p. 250
[9] Noelle-Neumann, Elisabeth, op. cit., p. 278
[10] Merton, Robert, King, 1957: Social Theory and Social Structure-Revised and enlarged, Extrase din Robert King Merton la http://www.mdx.ac.uk/www/study/xmer.htm#LatentFunction, pp. 60-61, 29.05.2007
[11] Noelle-Neumann, Elisabeth, op. cit., p. 286
[12] Noelle-Neumann, Elisabeth, op. cit., p. 196
[13] Ibidem, p. 192
[14] Noelle-Neumann, Elisabeth, op. cit., p. 193
[15] Ibidem, p. 196
[16] Lippmann, Walter, op. cit., cap. VI, 29.05.2007

[17] Noelle-Neumann, Elisabeth, op. cit., p. 258
[18] Ibidem, p. 256
[19] Drăgan, Ioan, 1996: Paradigme ale comunicării de masă, Casa de Editură şi Presă ,,Şansa” S.R.L., Bucureşti, p. 287

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Mosule, te rog, vino si la catei!

Azi, intr-o benzinarie de pe autostrada Bucuresti-Pitesti, pe la ora 7 seara, o catelusa talie mica, un fel de corcitura de chihuahua, intimpina foarte increzatoare si dind din coada toate masinile care intrau in incinta peco-ului.

Cind m-am dat jos din masina, am mingiiat-o, a inceput sa sara pe mine si sa ma pupe - am vazut ca avea si catei, amarita - avea mameloanele umflate. Nu am rezistat, i-am luat un sandvich dinauntru, ca altceva mai potrivit nu am gasit, si am vrut sa i-l dau - cind am iesit cu mincarea in mina, ca din senin, am fost inconjurat de vreo 8-9 ciini, de toate taliile si virstele, veniti in goana de pe maidanele din jur, care au inceput sa sara pe mine, sa le dau sandvichul - pina la urma, unul mi l-a tras din mina, asa, in ambalaj, si a fugit cu prada pe cimp, urmat de toata haita. Bleaga mea de chihuahua a ramas linga mine, cu coada intre picioare...ce sa-i fac?


Am intrat si i-am luat alt sandvich cu sunca si cascaval, ca oricum ma dau banii afara din casa, si am…

Opinia publică

extras din lucrarea mea de disertaţie, ''Argumente ale presei româneşti de după 1989 în sprijinul teoriei "spirala tăcerii" (cercetare: criza gripei aviare)'', susţinută la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Bucureşti, 2007, conducători ştiinţifici Prof. univ. dr. Paul Dobrescu şi Lector univ. drd. Nicoleta Corbu.

1. Opinia publică – imposibilitatea unei definiţii general acceptate

Opinia publică este unul dintre cele mai importante şi de durată concepte menţionate în cadrul ştiinţelor sociale, având o largă aplicare atât în psihologie, sociologie, istorie, cât şi în ştiinţele politice şi cercetările făcute asupra comunicării. Conceptul de opinie publică se bucură de o largă preocupare venită din plan social, dar şi de un interes major manifestat de mediile ştiinţifice şi intelectuale în ceea ce îl priveşte. Idei despre opinia publică pot fi găsite în filosofia secolului al XVIII–lea, în literat…